Perspectivele teologice asupra vieţii de familie în lumina Sfinţilor Părinţi

      Biserica primară s-a confruntat în activitatea ei de la început cu împrejurări şi condiţii deosebit de grele fiind frământată de lupte şi neajunsuri[1]. Părinţii Apostolici fac legătura între viaţa primară nou-testamentară şi creştinismul generaţiilor următoare (I Corinteni 5,4). Operele lor oglindesc viaţa creştină a vremii lor astfel că cercetarea acestora ne va aduce în faţă parfumul proaspăt răcoritor şi întăritor al acestei vieţi sfinte[2].  Căsătoria (I Corinteni cap. 7) de care depinde pentru cei legaţi de ea buna chivernisire a întregii vieţi şi chiar mântuirea proprie şi a celorlalţi membri ai familiei, avea la creştinii din acea vreme o mare importanţă. De aceea Sfântul Ignatie Teoforul în drumul său spre martiriu arzând de dorinţa de a lăsa Biserica în bună rânduială, scrie Episcopului Policarp al Smirnei ”trebuie ca cei care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu[3]. Grija faţă de familia creştină a fost o preocupare constantă a Părinţilor Bisericii primare. Între puţinele sfaturi pe care ei le-au putut lăsa în scris în condiţii grele în care îşi desfăşurau activitatea misionară, n-au uitat pe cele referitoare la soţ, soţie, copii tineri şi văduve[4]. Sfântul Policarp adresează creştinilor din Filipi: ”Să învăţăm şi pe femeile voastre să umble în credinţa lor, în dragoste şi curăţie să-şi iubească bărbaţii lor cu credinţă, să iubească pe toţi deopotrivă cu toată înfrânarea şi să-şi crească copii învăţându-i frica de Dumnezeu[5]. Astfel Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu repetă numai ideile Sfântului Apostol Pavel care se referă la îndatoririle reciproce ale soţilor. Tot în Epistola către Policarp mai aminteşte: ”Sfătuiesc pe surorile mele să fie mulţumite cu convieţuitorii lor după trup şi duh. De asemenea poruncesc fraţilor mei în numele lui Iisus Hristos, ca să-şi iubească pe convieţuitoarele lor cum şi Hristos iubeşte Biserica”[6]. A mai tratat despre nuntă încă unul dintre bărbaţii apostolici Sfântul Herma ”Dacă bărbatul sau femeia moare şi cel rămas contractează din nou o căsătorie păcătuieşte el oare?”[7] Cu această întrebare se adresează el păstorului îngerului şi capătă următorul răspuns: ”Nu păcătuieşte, dar dacă nu se mai căsătoreşte a doua oară atunci îşi procură mare slavă la Domnul”[8]. Se vede de aici că în secolul Părinţilor Apostolici a doua nuntă nu era considerată ca păcat, cât şi faptul că asemenea chestiuni conjugale erau recunoscute în Biserică ca fiind sub autoritatea ei[9].  Păstrarea purităţii familiei şi a dragostei care se cuvine să stea la temelia ei sunt pricipiile capitale ale vieţuirii după voia lui Dumnezeu. De aceea Părinţii Apostolici se îndreaptă şi în direcţia membrilor familiilor creştine, de păcatele cele mai grele ce stau la baza distrugerii unităţii şi indisolubilităţii căsătoriei, printre acestea pot fi amintite: invidia, desfrânarea, adulterul sau uciderea pruncilor[10]. Autorul Epistolei către Diognet aminteşte ”Creştinii se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună dar nu şi patul. Sunt în trup dar nu trăiesc după trup”[11]. Sfântul Clement Romanul laudă purtarea creştinilor faţă de cea a păgânilor, arătând că această cale evanghelică nu este greu de urmat aşa încât, chiar ”multe femei întărite de harul lui Dumnezeu au săvârşit multe fapte de bărbăţie”[12]. El laudă purtarea de mai înainte a corintenilor, lăsând să se înţeleagă nemulţumirea sa faţă de starea prezentă: ”Celor tineri – zice el – le dădeaţi sfatul să trăiască cumpătat şi curat; femeilor le porunceaţi să săvârşească totul cu conştiinţa nepătată, curată şi sfântă, iubindu-şi după cuviinţă bărbaţii lor; le învăţaţi să-şi gospodărească aşa cum se cuvine casa în bună rânduială a ascultării, păstrându-se curate la suflet şi la trup. Creştinii nu trebuie să vieţuiască la întâmplare, ştiind că sunt ”parte sfântă”, şi creaţia lui Dumnezeu, căci El ”a plăsmuit cu sfintele şi neprihănitele Sale mâini, pe om, fiinţa cea mai aleasă şi mai măreaţă, chip al icoanei Lui”[13].  Chiar dacă Părinţii Apostolici s-au referit mai puţin la căsătorie şi familie, aceasta nu înseamnă că doctrina şi practica creştină cu privire la aceste aspecte le erau necunoscute lor sau celor cărora li se adresau. Că există o viaţă creştină autentică în comunităţile Bisericii acelei epoci, dovezile sunt incontestabile începând cu operele acestor Părinţi[14].

       Acelaşi lucru se poate afirma şi pentru perioada patristică următoare, cea a apologeţilor când preocuparea de căpătâi a Părinţilor şi a scriitorilor bisericeşti era de a combate acuzaţiile ce se aduceau creştinilor din partea iudeilor şi a păgânilor şi de a apăra creştinismul de atacurile acestora. Totuşi apologeţii au tratat în operele lor o serie de probleme cu privire la căsătorie căutând să răspundă unor false acuzaţii aduse la adresa creştinilor care vizau tocmai instituţia familiei[15].  Apologetul Teofil al Antiohiei în unitate cu textul paulin, învaţă că unirea primilor oameni în iubire, reflectă ”taina unităţii dumnezeieşti”[16], iar Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte căsătoria ”chip tainic al Bisericii, şi chiar chipul lui Dumnezeu însuşi”[17].  Bunacuviinţă este pusă în contrast cu faptele ce batjocoresc căsătoria ale celor mai apreciaţi reprezentanţi ai lumii păgâne. Creştinul este bărbat numai al soţiei sale. Creştinul fără a-şi scoate ochii nu se uită după femei; sufletul său rămâne orb în faţa poftelor. Vorbim despre răbdare, Tertulian are aprecieri pozitive la adresa soţilor care deşi dintr-un motiv oarecare s-au despărţit, găsesc mijloace de a-şi reface căsătoria. El spune ”când o căsătorie este desfăcută, răbdarea este folositoare la amândoi soţi – prin  faptul că susţine pe bărbat şi pe femeie cât stăruie în despărţire – pe unul nu-l face adulter, iar pe celălalt îl îndreaptă”[18].

      Tertulian susţine şi elogiază căsătoria între creştini, săvârşită de Biserică, întărită de jertfă, asistată de îngeri ca martori, consimţită de Tatăl. Căsătoria între creştini e frumoasă; ei sunt una în nădejde, una în dorinţă, una pe drumul vieţii pe care merg, una în credinţa pe care o urmează, slujitori ai aceluiaşi Stăpân. Nimic nu-i desparte nici în trup nici în duh. Ei se roagă împreună, se închină împreună, postesc împreună, se învaţă unul pe altul, merg împreună la Biserică şi participă la masa lui Dumnezeu, înfruntă dificultăţile şi persecuţia, nu au secrete unul faţă de altul, nu se ruşinează unul de prezenţa celuilalt, nu-şi mâhnesc inimile reciproc. Îşi cântă psalmi şi imnuri unul altuia, străduindu-se să vadă care cântă mai frumos. Hristos se bucură auzind şi văzând aceasta. Unor asemenea soţi El le dă pacea Lui[19].   Femeile creştine se cuvine să fie preotese ale castităţii, să împrumute parfumul şi bijuteriile profeţilor şi ale Apostolilor, să aibă roşul pudorii, ochii împodobiţi cu modestia, buzele cu tăcerea, urechea plecată la cuvântul lui Dumnezeu, grumazul supus jugului lui Hristos[20]. În lucrarea sa „Despre unitatea Bisericii Ecumenice”, Sfântul Ciprian foloseşte deseori imaginile biblice ale fidelităţii conjugale şi fecioriei pentru a înfăţişa curăţia şi neprihănirea Bisericii. Ea este ”unica mamă ai cărei fii duhovniceşti se înmulţesc necontenit. De ea suntem născuţi, cu laptele ei ne hrănim, din  sufletul ei este sufletul nostru[21].

        Clement Alexandrinul consacră căsătoriei, bogate pagini şi deosebit de preţioase mai ales în două dintre operele sale: Pedagogul şi Stromatele, ”cel care nu poate îndura cu uşurinţă viaţa singuratică acela să doarească să se căsătorească pentru că plăcerea folosită cu cumpătare nu aduce vătămare”[22]. Sunt însă unii, care din pricina greutăţilor aduse de căsătorie, se abţin de la căsătorie, iar alţii se folosesc de căsătorie şi se cufundă în plăceri într-o viaţă desfrânată.

Decalogul opreşte poftirea femeii aproapelui (Ieşire 20, 17), pentru că ”Legea vroia ca bărbaţii să se folosească cu cumpătare de soţiile lor, numai pentru facerea de copii”, zice Sfântul Clement Alexandrinul[23]. Scopul celor ce se căsătoresc este după Clement, ”naşterea de copii, iar ţinta lor este să aibă copii buni”[24]. El dă exemplul plugarului care aruncă seminţele în brazdă cu nădejdea dobândirii unei recolte bune. Cu mult mai bun zice el este plugarul care seamănă un ogor însufleţit[25]. Omul devine chipul lui Dumnezeu atunci când ”conlucrează cu Dumnezeu la naşterea omului, căci căsătoria ajută creaţia, îi continuă opera”[26]. Arătând vrednicia şi folosul căsătoriei el spune: ”Că are şi căsătoria ca şi starea de famen, funcţiile şi slujirile ei speciale care sunt de preţ înaintea Domnului, adică grija de copii şi de soţie. Şi în alt loc potrivit cuvintelor bărbatul să arate femeii bunăvoinţa datorată, asemenea şi femeia bărbatului (I Corinteni 7, 3), el zice ”după această datorie împlinită, femeia este ajutor în gospodărie şi în credinţa în Hristos[27]. Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ”să nu vă lipsiţi unul de altul decât din bună înţelegere pentru un timp ca să vă îndeletniciţi cu rugăciune” (I Corinteni 7, 5), Clement spune că Apostolul a adăugat din bună înţelegere, ca să nu strice unul din ei căsătoria, pentru un timp, ca să nu alunece cândva soţul spre păcat din pricina neînfrânării silite, îşi cruţă soţia dar cade în altă poftă[28].  După cum Biserica nu se căsătoreşte de mai multe ori ea având Mirele ei, pe Hristos, tot aşa şi femeia trebuie să se căsătorească potrivit legii dumnezeieşti, o singură dată. Dumnezeu a instituit o singură căsătorie, pentru naşterea de copii şi pentru gospodărirea casei, pentru care i s-a dat bărbatului, ”ajutor” femeia. Căsătoria a doua, pentru cei cărora le trăieşte soţul său soţia dintâi este socotită desfrâu, pentru că se împotriveşte mulţumirii cu cele ce ai, zice Clement (…). El consideră că Apostolul Pavel laudă foarte mult pe bărbatul unei singure femei, fie preot, fie diacon, fie laic dacă se foloseşte fără reproş de căsătorie[29]. În practica primelor secole creştine experienţa Bisericii, înregistrează cazuri de despărţire a soţilor pentru considerente grave: acuzaţii ale unuia dintre soţi contra celuilalt sau adulter. Interpretând Epistola către Corinteni, Sfântul Ioan Hrisostom spune ”este preferabil să sfărâmi legătura căsătoriei decât cea a credinţei. În caz de adulter sau dacă unul din soţi obligă pe celălalt să sacrifice idolilor, ”nu ezitaţi – spune sfântul – să vă retrageţi de îndată ce va crea zilnic certuri, pentru că Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace”[30]. În aceste situaţii de mai sus atât Biserica primară cât şi a primelor veacuri avea această înţelegere pentru soţul sau soţia care nu mai consideră posibilă convieţuirea. Dar dacă reluăm cuvintele Mântuitorului înscrise în Evanghelie, situaţia pare mai gravă în privinţa convieţuirii. În acest sens o jignire gravă şi continuă atrag ieşirea din comuniunea iubirii şi a respectării reciproce, însemnând şi căderea din harul căsătoriei. Iar în cazul unui real acord comun, adică o exprimare comună a disensiunii cu divorţ implică o nedreptate de astă dată făcută lui Dumnezeu. ”Tu mi-ai dat-o!” spune Adam reproşând lui Dumnezeu neputinţa sa de a se opri la timp. Biserica intervine doar când după eşecul unor căsătoriţi se cere repetarea Tainei Cununiei, în care caz ea o admite până la a treia căsătoriei ceea ce reprezintă un însemnat pogorământ[31]. Căsătoria creştină este un proces de desferecare din robia păcatului şi de câştigare a vieţii neprihănite care este asemănătoare cu modul de viaţă al existenţei îngereşti. Viaţa creştină, după Sfântul Grigore de Nyssa, nu este altceva decât o imitare a naturii lui Dumnezeu. Taina căsătoriei nu încetează prin moarte, pentru că dragostea ”nu piere niciodată” (I Corinteni 13, 8). Făptura celor doi soţi, în care este imprimat chipul de la creaţie, devine loc pur al prezenţei lui Dumnezeu Însuşi[32]. Fericitul Augustin ne spune că ”Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai”[33]. Nunta este o taină, iar taina este expresia sfinţeniei supreme. Vorbind despre căsătorie ca despre un sacrementum nuptiorum, Fericitul Augustin afirmă că în ea sfinţenia tainei are o putere mai mare decât vitalitatea mamei. Sfinţenia face ca nunta să nu fie numai o reflectare sau imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica (Efeseni 6, 32). Locul căsătoriei în unirea lui Hristos şi a Bisericii se arată într-un mod izbăvitor ca o ramificaţie a acestei uniri[34].  În concluzie la temelia familiei trebuie aşezată iubirea reciprocă izvorâtă din sinceritate. Sfinţii Părinţi aseamănă iubirea dintre cei doi soţi, cu iubirea intertrinitară care asigură o unitate indisolubilă. Iubirea dintre cei doi soţi nu trebuie să fie numai una trupească conjugală, ci una penetrată şi copleşită de cea spirituală. Căsătoria este şi trebuie să fie un drum spre spiritualitatea celor doi soţi, ajungând să privească la cei din jurul lor, şi să-i cunoască pe toţi în dimensiunea lor spirituală. Bărbatul rămâne unit cu femeia lui, pentru familiaritatea lui cu unicitatea ei, pentru realizarea sa ca persoană şi pentru cunoaşterea lui Hristos prin mediul acestei unităţi. Aceste dimensiuni ale vieţii umane pot fi realizate numai în cadrul căsătoriei, căci numai ea ridică legătura între bărbat şi femeie la prietenie şi adâncă responsabilitate practică reciprocă, în care fiecare trebuie să se angajeze total. Pentru aceasta Biserica acordă binecuvântare căsătoriei şi Dumnezeu pecetluieşte unirea celor doi cu harul sfinţilor[35], pentru că doreşte ca noi să ne sporim continuu iubirea noastră faţă de El, Dumnezeu ne împărtăşeşte permanent prin diferitele Lui acte sau lucrări, energiile Sale dumnezeieşti care ne întăresc în creşterea noastră spre un răspuns desăvârşit. În acest sens, se poate vorbi de Dumnezeu în istorie, ”în devenire”, cum s-ar spune, în lucrările Lui îndreptate direct spre noi. El ”avansează” împreună cu noi către ceea ce urmează să devenim. Dar cu noi, procesul de devenire nu se referă doar la un interval care ne separă de unirea deplină cu Dumnezeu, nu are în vedere doar o simplă călătorie către El. Datorită faptului că simţim o creştere continuă de-a lungul călătoriei prin atmosfera iubitoare a prezenţei Sale, putem spune că timpul nostru este şi el umplut progresiv cu o conştiinţă tot mai mare a veşniciei. Iar Dumnezeu, prin faptul că aşteaptă cu nădejde răspunsul omului, aduce veşnicia în timp. Dar nici intervalul dintre chemarea (oferta) lui Dumnezeu şi răspunsul omului nu trebuie neapărat să fie redus treptat. Fiinţele umane pot răspunde rapid şi sunt unele care chiar răspund foarte rapid, dar altele dezamăgesc aşteptarea Lui: ”Ierusalime, Ierusalime…, de câte ori nu am vrut să-i adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi nu aţi vrut” (Matei 23, 37). După ce am arătat ce este familia, dar şi cum este ea văzută în lumina scrierilor neotestamentare şi patristice, deoarece familia este ”biserica de acasă”, vom contiuna următorul capitol al lucrării noastre cu misiunea Bisericii şi secularizarea în societarea de astăzi, arătând astfel importanţa propovăduirii Cuvântului în Biserică, căci Dumnezeu vesteşte cele ale viitorului prin proorocii Săi, iar aceasta arată că lucrările Lui trebuie înţelese în şi prin timp, chiar dacă El se plasează deasupra lui. Omul e mişcat de Dumnezeu înăuntrul său prin chemarea pe care Acesta i-o adresează, chiar dacă răspunsul lui e întrucâtva ezitant. Dumnezeu e ca un mare pod de legătură ce acoperă intervalul dintre oferta Sa şi răspunsul omului, dintre eternitate şi timp, şi astfel, omul se simte în timp apropiindu-se din ce în ce mai mult de veşnicie. Numai atunci când omul ignoră, sau dă uitării cu totul pe Dumnezeu, devenind totalmente nesimţitor la Aceasta, numai atunci se poate spune că este cu desăvârşire pierdut, ca unul care a renunţat la această mişcare către veşnicie.

Pr. Drd. Constantin Bîrsan Nicolae                                                      


[1] Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol I, Editura I. B. M. B.O.R., Bucureşti, 1984, p. 72

[2] Magistr. Ştefan C. Alexe , Viața creştină după Bărbații Apostolici, în S.T. VII, 1955, nr. 3-4, p. 225

[3] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp V,2, în volumul Scrierile Părinților Apostolici, note şi indicii Pr. Dr. Fecioriu P.S.B. 1, Editura IBM, Bucureşti 1979, p. 188

[4] Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p.34

[5] Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni IV, 2-3, vol. Scrierile Părinților Apostolici, Editura I.B.M., colectia P.S.B., Bucureşti 1979, p. 209-210

[6] Sfântul Ignatie Teoforul, op.cit., p. 189

[7] Apud, Sfântul Policarp al Smirnei, op.cit., p. 210

[8] Apud, Pr. Arsenie Boca, Tinerii, Familia şi copii născuți în lanțuri, Editura Pelerinul, Iaşi 2003, p. 193

[9] Ibidem,  p. 194

[10] Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p.36

[11] ***, Epistola către Diognet V, 6-7, în vol. Scrierile Părinților Apostolici, P.S.B., Editura IBM, Bucureşti 1979 p. 340

[12] Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni LV ,3, în vol. citat,  p.74

[13] Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p. 37

[14] Magistrand Ştefan C. Alexe, Ecleziologia Părinților Apostolici, în S.T. VII , 1955, nr 5-6, p. 368

[15] Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia întâia XXVI, note şi indicii de Pr. T. Bodogae în Apologeți de limba greacă, P.S.B. 2, Ed I.B.M., Bucureşti 1980, p. 42-43

[16] Apud, Pr. Lect. Dr. Nicolae Chihăr, Taina nunții după învățătura Sfinților Părinți, în Familia creştină azi, Editura Trinitas 1995, p. 106

[17] Apud, ibidem

[18] Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p. 41

[19] Ibidem, p. 42

[20] Ibidem, p.43

[21] Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii Ecumenice V, PL IV 518, trad. în vol Apologeți de limba latină, trad. cit. p. 438.

[22] Clement Alexandrinul, Stromatele, Cuvânt înainte note şi indici, Pr. Dr. Fecioru, în vol. Clement Alexandrinul, partea a II-a, P.S.B., 5, Editura I.B.M., Bucureşti 1982, p. 216

[23] Clement Alexandrinul, Stromatele III, IX, 67, 2 , trad. cit., p. 216

[24] Ibidem.

[25] Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad, introducere, note şi indicii de Pr. Dr. Fecioru, în vol. Clement Alexandrinul, Scrieri partea I, P.S.B., Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1982, p. 278

[26] Idem, Stromatele III, IX, 66, 3 trad. cit, p. 216

[27] Ibidem, IIIXVIII, 108, 1, trad. cit, p. 236

[28] Ibidem, III, XII, 791, trad. cit. p.221

[29] Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p.52

[30] Oliver Clement, Les noces de Cana, în nr. închinat lui Pavel Evdochimov din Revista Contacts, Paris, 1971, p. 73-74

[31] Drd. Anca Manole, op. cit. p. 125

[32] Pr. Conf. Ilie Moldovan, Taina nunții, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 3-4, iul-dec 1979, p. 528

[33] Pr. Prof. Dr. Isidor Tudoran, Arhim. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura I.B.M B.O.R Bucureşti 1991, p. 319

[34] M.J. Scheeben, Le mystére de Eglise et ses sacraments, trad. Kerkevoarde, Paris, 1946, p. 146

[35] Pr. Lect. Dr. Nicolae Chihăr, Taina nunții, după învățătura Sfinților Părinți, în Familia creştină azi, Editura Trinitas, 1995, p. 110

Author: Ioan Cioabă

Fondator, preot și profesor

Lasă un răspuns