Share
Ştefan cel Mare și Sfânt în Europa timpului său

Ştefan cel Mare și Sfânt în Europa timpului său

  În anul 1457, aprilie 14 „la locul numit Direptate, reprezentanţii clerului o parte din boieri şi comandanţii oştirii aclamă ca domn pe Ştefan, care este «uns» de mitropolitul Teoctist.”[1]

Întreaga suflare românească îşi aminteşte cu adâncă pietate de cel mai mare voievod al Moldovei, figură emblematică a istoriei acestor meleaguri, apărător al neamului şi al Bisericii, cel ce între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504 a condus cu inegalabilă râvnă, jertfelnicie, eroism şi conştiinţă creştină, ţara şi poporul său.

Ştefan cel mare a fost socotit ca „sfânt” încă din vremea domniei sale, dar odată cu mutarea sa la cele veşnice, el a trecut în nemurirea credinţei religioase care l-a însufleţit în eterna pomenire a istoriei româneşti şi a Europei întregi. Pentru aceasta, nici un voievod român, din toate cele trei provincii româneşti, nu-l poate egala, prin calităţile sale de luminat om politic, iscusit strateg şi eminent comandant de oşti, prin purtarea atâtor calităţi ale polivalentei sale personalităţi.[2]

S-a născut la Borzeşti în prima parte a sec. al XV-lea, ca fiu al domnitorului Bogdan al II-lea şi al doamnei Oltea, care se va călugări mai târziu, după omorârea soţului ei, probabil sub numele de Maria; totodată el era şi nepot al lui Alexandru cel Bun.

A fost căsătorit de trei ori;  prima dată se căsătoreşte la 5 iulie 1463 cu Evdochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici. Aceasta însă va muri curând, astfel că va urma o a doua căsătorie, la cinci ani după prima căsătorie, cu Maria din Mangop, rudă cu bazileii bizantini, care cârmuiau ţinutul din Crimeea. După câţiva ani de convieţuire, şi aceasta se va muta către Domnul, aşa că va urma o a treia căsătorie, în 1473, cu Maria Vochiţa, fiica lui Radu cel Frumos.[3]

Instalarea sa ca domnitor al Moldovei s-a făcut la data de 14 aprilie, 1475, fiind aclamat de mulţimea adunată pe locul numit Direptate, iar ungerea ca domnitor a fost săvârşită de mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist. În primii doisprezece ani ai domniei sale, Ştefan a încercat să-şi asigure siguranţa tronului, care era ameninţat de multiple primejdii. Una din ele o constituia Petru Aron, cel care ucisese la Răuseni pe tatăl marelui Voievod. În 1469, Petru Aron a fost prins şi decapitat, şi astfel, una din primejdii era înlăturată. Alta însă venea din partea stăpânirii otomane, care încerca să domine Moldova în întregul ei ansamblu. Astfel, va începe un lung şi sângeros şir de războaie cu turcii, inaugurat prin bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1457, care a fost cel dintâi mare succes al voievodului în lupta pentru independenţa Moldovei (din cronici se ştie că oastea lui Ştefan a numărat 40,000 de oameni, iar cea otomană a fost de trei ori mai numeroasă).[4] Imediat după bătălie, Ştefan va cere ajutor creştinătăţii apusene, care însă nu va reacţiona, şi astfel Ştefan a trebuit să facă faţă, în anul imediat următor, armatelor sultanului Mehmed al II-lea, pornit să răzbune înfrângerea ruşinoasă suferită de confratele său, Soliman. Lupta s-a dat la Războieni, Ştefan fiind învins, dar cetăţile Neamţ, Suceava, Hotin, nu au cedat în faţa invadatorilor, astfel că oştile sultanului, slăbite de foame şi ciumă, au fost nevoite să se retragă.[5]

Paralel cu lupta pentru independenţă, Ştefan se va preocupa şi de instalarea în Muntenia a unui domnitor fidel aspiraţiilor sale de independenţă, dar acest ţel nu va fi atins, deoarece cel pe care Ştefan îl sprijinise la urcarea pe tron, Vlad Ţepeş, va fi prins şi ucis, iar ceilalţi aspiranţi la tronul muntean erau fideli turcilor. După ce mulţi dintre principii şi regii apuseni încheie tratate de pace cu turcii, Moldova va rămâne singură în faţa puterii copleşitoare a Imperiului Otoman, primul semn de slăbiciune fiind cucerirea de către turci a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă. Astfel, din 1492 Ştefan va fi nevoit din nou să plătească haraci turcilor. În anul 1497, moldovenii îi înfrâng pe polonezii lui Ioan Albert, care voiau să supună Moldova, în bătăliile de la Codrii Cosminului şi apoi Cernăuţi. Aceasta va fi începutul unei campanii pornită de Ştefan împotriva polonezilor, ocupând provincia Pocuţia şi ajungând până aproape de Cracovia. Îmbolnăvindu-se, Ştefan se va întoarce din Pocuţia, şi va muri la 2 iulie 1504, lăsându-l pe tronul Moldovei pe fiul său, Bogdan-Vlad.[6]

Vitejia sa pe câmpul de luptă a fost dublată permanent de râvna sa pentru credinţa creştină. Această râvnă pentru ortodoxie i-a fost insuflată marelui voievod încă din perioada copilăriei sale, prin grija şi osteneala evlavioşilor săi părinţi. În numele acestei credinţe el ieşea la război, şi tot această credinţă la fi cea care îl va determina să zidească numeroase locaşuri de cult (circa 44 la număr). Printre ctitoriile sale de referinţă se numără mânăstirile: Putna (1470), Tazlău (1487), Voroneţ (1488), Borzeşti (1494), Popăuţi (1496), Războieni (1496), Neamţ (1497), Dobrovăţ (1504), precum şi biserici domneşti răspândite pe întreg cuprinsul Moldovei (Vaslui, Bacău, Iaşi, Cotnari, Dorohoi etc. ). De asemenea, Ştefan a contribuit cu danii substanţiale la zidirea unor lăcaşuri de cult din Muntenia, Ardeal, de la Sfintele locuri, precum şi de la Muntele Athos (mânăstirea Zografu, de exemplu). Din relatările cronicarilor este cunoscut ca om al rugăciunii şi postului (îşi îndemna întotdeauna oştenii la rugăciune, post şi împărtăşanie, înainte de a pleca la război), iar ca povăţuitor duhovnicesc se ştie că îi era marele Daniil Sihastrul, pe care adeseori voievodul îl vizita, cerând sfat şi  învăţătură. Întotdeauna , Ştefan purta asupra sa un triptic, (sau Deisis), pe care erau înfăţişaţi Mântuitorul, Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul. Astăzi, acest triptic se află păstrat în Muzeul Mânăstirii Putna, locul de odihnă veşnică al marelui voievod. Prin toate aceste fapte autentic creştine, observăm că Ştefan s-a străduit să ridice aşezământul Bisericii la o înflorire niciodată atinsă până la el, ceea ce a şi reuşit. mai remarcăm în legătură cu aceasta apariţia unei sinteze între arta bisericească bizantină, unele elemente gotice, şi elementele locale de arhitectură, sinteză care va da naştere unui nou stil arhitectonic bisericesc, stilul lui Ştefan cel Mare.[7] Sub acelaşi imbold creştin, arta bisericească va cunoaşte şi ea o măreaţă înflorire în toate domeniile sale: pictură, sculptură, broderie, orferărie, muzică, cărţi de cult, aici situându-se în frunte faimosul Gavriil Uric, al cărui minunat Tetraevanghel se află astăzi la Biblioteca Bodleiană din Oxford. Din toate operele de artă bisericească, putem constata cu regret că numai o mică parte din ele s-au întors acasă, printre care se află şi faimosul steag de luptă al lui Ştefan, care are reprezentat pe el pe Sf. Gheorghe călare, omorând balaurul, astăzi aflat în Muzeul de Istorie Naţională al României.[8]

Personalitatea marelui voievod se întregeşte şi mai mult dacă o raportăm nu numai la Moldova, ci şi la restul Europei. Sunt multe mărturiile externe din acea vreme, cu privire la măreţia, biruinţa şi gloria acestui titan al Moldovei. În special aceste referinţe sunt poloneze, germane, italiene, maghiare, slave, turceşti. Din aceste referinţe se conturează o personalitate plenară, un conducător de stat şi militar de mare elită, aureolat de razele genialităţii. Conştiinţa europeană avea deplină dreptate să schiţeze un asemenea profil moral, care convinsese „pe viu” Europa că Moldova îndeplinea rolul de „poartă a creştinătăţii”, cu sacra menire de a fi pavăză şi zid de apărare întregii Europe, în faţa urgiei cotropitoare a Imperiului Otoman. Astfel, la adăpostul bătăliilor şi victoriilor marelui Ştefan, Europa a putut să-şi construiască în tihnă catedralele, universităţile, şi celelalte bunuri materiale şi spirituale, cu care se mândreşte până astăzi.[9]

Totodată, Ştefan se dovedeşte un incontestabil precursor al Principiilor Mişcării ecumenice din zilele noastre, deoarece el se adresa căpeteniilor creştine ale Europei fără discriminare de apartenenţă confesională, îndemnându-le stăruitor să alcătuiască un front comun de rezistenţă şi apărare a tuturor valorilor creştinătăţii.

Prin cele arătate mai sus, Ştefan a fost cu siguranţă, la vremea sa, singura căpetenie cu conştiinţă creştină europeană, care, dacă ar fi fost ascultată şi urmată efectiv, ar fi putut arunca pe musulmani din partea cucerită până atunci a Europei, şi ar fi restaurat Imperiul creştin al lui Constantin cel Mare.[10]

Pentru ai săi, Ştefan rămâne, aşa cum adevereşte şi o medalie jubiliară lansată la 4 veacuri de la stingerea sa din viaţă, Ştefan cel Mare şi Sfânt, apelative care reflectă pe deplin personalitatea celui care sunt atribuite. Martoră a râvnei sale pentru apărarea ortodoxiei şi urmând tradiţiei poporului dreptcredincios, care de timpuriu l-a rânduit pe Ştefan printre sfinţi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în anul 1662, cu titlul de „Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”[11], iar ca zi de prăznuire s-a fixat data trecerii sale în cămările cereşti, 2 iulie.

Istoricul şi diplomatul german Herberstein, care a trăit în Rusia la mijlocul veacului al XVI-lea, spunea că atât Ludovic al XI-lea, cât şi Ivan al III-lea, n-au dat vreo bătălie mai mare în vremea lor, pe când uriaşul Ştefan n-a lăsat niciodată sabia din mână. Însuşi el mărturiseşte în comentariile sale Rerum moscoviticarum comentarii, St. Petersburg, 1871, pag.9, că „Ivan al Moscovei nu se bate niciodată cu duşmanii şi cuprinde mereu ţinuturi şi cetăţi noi, iar eu o zi nu pot lăsa sabia din mâini şi abia izbutesc să-mi apăr întreaga ţară!”. Va trebui să înţelegem că Ştefan al Moldovei se afla mereu în faţa turcului, cea mai mare putere militară din vremea aceea care ameninţa viaţa Europei. Desigur că Ivan al Moscovei era mai departe iar stăpânitorii din Apus cu atât mai mult.[12]

Marele cronicar Grigore Ureche spunea că Ştefan, luând domnia se găti de războaie, alegând cei mai buni „hotnogi şi căpitani” care să-i slujească cu înţelepciune. Dar Ştefan cel Mare n-a fost un scornitor de războaie. Niciodată el n-a avut o toană sângeroasă, niciodată el n-a căutat un duşman aşa cum firea lui Vlad Dracul, unui Vlad Ţepeş, al doilea Dracul o dovedea.

Acelaşi cronicar scria despre Ştefan că era un „om nu mare la stat, dar mare la sfat, vărsătoriu de sânge nevinovatu.”[13] „Era acest Ştefan Vodă om nu mare la stat, întreg la minte …, şi lucrul său ştia să-l acopere, şi unde nu cugeta-i acolo-l aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie însuşi se vâra ca văzându-l ai săi să nu înderăpteze. Şi pentru aceia rar războiu de nu biruia. Aşijderea şi unde-l biruiau alţii, nu perdea nădejdea că ştiindu-se căzut jos, se ridică deasupra biruitorului…”[14] Dar figura lui Ştefan nu e zugrăvită pe deplin. În afară de actele sale mari, rămâne de cercetat, în treacăt sufletul lui, caracterul său intim.[15]

 Dacă ar fi trăit în alte vremuri aşa cum spunea Nicolae Iorga, „el ar fi fost un bun păstor de oameni, un împărat cu iubire şi credinţă, ţesând firele de aur ale unor zile paşnice, în mijlocul mulţămirilor ce s-ar fi înălţat de pretutindeni spre bunătatea lui. Dar, bătută de valurile tuturor furtunilor, tare avea nevoie de un paznic adormit. Şi el fu acela, omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l urcau pe vremurile.”[16]

Personalitatea excepţională a lui Ştefan a impresionat puternic străinătatea. Contemporanii şi urmaşii au lăsat numeroase mărturii care trădează impresia pe care i-au produs-o acţiunile şi însuşirile remarcabile ale domnului moldovean.[17]

Ceea ce a caracterizat încă din primii ani de domnie pe marele domnitor este tendinţa acerbă de centralizare a puterii în teritoriul condus de el. Împotriva acestor tendinţe manifestate de Ştefan, „o parte a boierimii a reacţionat, încercând să recâştige poziţiile pierdute şi să le apere pe cele ameninţate. Dar Ştefan a reuşit să domine toate crizele interne izvorâte din această reacţie.”[18]

Marele cronicar polon Jan Dulgosz, contemporan cu Ştefan îşi exprima impresiile faţă de domn în felul următor „bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici pe care atât îi admirăm.” Cronicarul polon Miechowita îşi arăta admiraţia sa pentru Ştefan prin aceste cuvinte „O! bărbat glorios şi victorios care ai biruit pe toţi regii vecini”. Nu mai puţin elogios scria şi un alt cronicar polon Martin Cromer; „bărbat demn de memoria tuturor veacurilor pentru mărimea sufletului său, pentru măiestria sa politică, pentru cunoaşterea adâncă a lucrurilor militare şi pentru războaiele fericite pe care le-a avut cu turcii, ungurii, polonii şi tătarii.”[19]

Note bibliografice

[1] Constantin C.Giurescu,  Istoria României în date, Ed. Crai-nou, Bucureşti 1992, pag. 93

[2] Ibidem

[3] Ibidem.

[4] Ibidem

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Calinic Argatu, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare între cer şi genune, Ed. Eikon, Cluj Napoca 2004, pag. 34

[13] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei,  E.S.P.L.A. Bucureşti 1958, pag. 89

[14] Ibidem

[15] Gheorghe Becescu Silvan,  Ştefan cel Mare, Ed. „Librăriei Şcoalelor”, C.Sfetea, Bucureşti 1904, pag. 484-485

[16] Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare,  Ed. Pentru Literatură, Bucureşti 1966, pag. 63-64

[17] Gh. Duzinchevici, Ştefan cel Mare în epoca sa, Ed. Politică, Bucureşti 1973, pag. 45

[18] Şerban Papacostea,  Ştefan cel Mare domn al Moldove,Ed. Corint, Bucureşti 2003, pag. 22

[19] Gh. Duzinchevici, op.cit.

______________________________________________________________________________________________________

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment