Share
Stefan Vodă cel Viteaz, apărător de țară și ctitor de lăcașuri sfinte

Stefan Vodă cel Viteaz, apărător de țară și ctitor de lăcașuri sfinte

   În aprilie 1457, tânărul Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, în urma biruinţei reputate asupra lui Petru Aron, a fost „ridicat domn” şi „pomazuit spre domnie”, de mitropolitul Teoctist „la locul ce se chiamă Direptatea”. Cronicarul Grigore Ureche – din Letopiseţul căruia am citat aceste cuvinte – făcea din el figura centrala a vechii istorii a Moldovei, socotindu-l apărătorul pământului strămoşesc în faţa primejdiei tot mai ameninţătoare a Semilunei, dar şi unul din cei mai de seama ctitori de lăcaşuri sfinte din istoria ţării sale.

Cei 47 de ani domnie n-au fost altceva decât o perioadă de eforturi pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării sale. Însuşi tronul Moldovei l-a cucerit prin luptă – la Doljeşti pe Siret şi Orbic în ţinutul Neamţului (12 şi 14 aprilie 1457) – împotriva lui Petru Aron, ucigaşul tatălui său Bogdan II. Acesta va tulbura aproape 17 ani nu numai viaţa internă a Moldovei, ci şi raporturile ei cu vecinii. Fiindcă s-a refugiat în Polonia, de unde putea veni cu ajutor polonez, tânărul domn a încheiat o înţelegere cu regele Cazimir, în urma căreia Petru Aron a trebuit să se refugieze în Transilvania, în regiunea locuită de secui. Datorită acestui fapt, Ştefan întreprinde o expediţie în regiunea respectivă, iar Petru Aron este nevoit să ceară adăpost la curtea regelui Ungariei – de origine româneasca – Matei Corvinul.

Urmează două atacuri ale domnului moldovean împotriva cetăţii Chilia (1462 si 1465), stăpânită de unguri, încă din timpul lui Iancu de Hunedoara, drept plată pentru ajutorul pe care-l dăduse altui domn moldovean, Petru II, ca să ocupe tronul. La 25 ianuarie 1465 cetatea Chiliei intra în stăpânirea Moldovei. Cucerirea Chiliei a dus însă la o expediţie a lui Matei Corvinul în Moldova în noiembrie – decembrie 1467, urmărind înlăturarea lui Ştefan din domnie. Expediţia s-a încheiat cu înfrângerea armatei ungare la Baia, unde regele a scăpat cu viaţă. Peste doi ani Ştefan a reuşit să înlăture şi pe pretendentul la tron Petru Aron, care a fost prins şi decapitat.

De acum înainte Ştefan şi-a îndreptat toate eforturile împotriva puternicului stat otoman, condus pe atunci de Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. În 1470 o oaste tătara era distrusă la Lipnic (Lipinti) în apropiere de Nistru. În urma unor expediţii ale lui Ştefan în Ţara Româneasca, unde voia să aibă un domn credincios, în locul celor impuşi de turci, sultanul a trimis împotriva lui o armată puternică de 120.000 de oameni, comandaţi de Soliman Paşa. Cu toate că avea numai 40.000 de ostaşi, Ştefan a obţinut o strălucită biruinţă, în ziua de 10 ianuarie 1475 în apropierea oraşului Vaslui, la confluenţa Racovei cu râul Bârlad (lângă „Podul Înalt”). În următoarele trei zile ostaşii moldoveni au urmărit şi distrus o mare parte din armata invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii moldoveni şi poloni, ci chiar şi de cei turci. Unul din ei spunea că „niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare”. Biruinţa lui Ştefan Vodă cel Mare a impresionat atât de mult pe cronicarul polon Dlugosz, încât îl elogia prin cuvintele: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic mai prejos ducilor eroici pe care îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile”.[1]

În urma victoriei repurtate, Ştefan trimite o scrisoare, cu data de 25 ianuarie 1475, mai multor conducători de state din Europa medievală de atunci. Este una din cele mai impresionante scrisori de acest gen, o adevărată pagină de antologie, în care – consemnând victoria ţării sale pe care o consideră ca „o poartă a creştinătăţii” – cerea ajutor militar în eventualitatea unei noi expediţii otomane. Din nefericire, Ştefan a primit numai felicitări şi promisiuni, dar în ceasul marii încleştări care avea să vină nu l-a ajutat nimeni.[2]

În adevăr, în iunie anul următor, însuşi sultanul Mohamed II a pornit în fruntea unei oşti puternice să pedepsească pe domnul moldovean, cu intenţia de a-i ocupa ţara. În cursul lunii iunie Ştefan izbuteşte să înfrângă oştile tătarilor care urmau să se unească cu cele turceşti, fiind nevoiţi să se retragă dincolo de Nistru. Este înfrântă şi avangarda oştilor otomane. Dar cu toate acestea, în ziua decisivă a luptei, la 26 iulie 1476, la Războieni sau Valea Albă, oastea moldoveană a fost înfrântă de superioritatea zdrobitoare a armatei turceşti, care se ridica la aproximativ 150.000 de oameni. Această luptă, memorabilă pentru apărarea pământului străbun a fost consemnată şi în pisania bisericii ridicate de Ştefan după 20 de ani, la Războieni, prin aceste cuvinte înduioşătoare: „S-au ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene. şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei. Şi au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă. Iar noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei.”.[3]

Cu toată înfrângerea suferită, Mahomed nu şi-a văzut gândul împlinit. Ajungând la Suceava, a dat ordin ca oraşul să fie ars; cetatea n-a putut fi însă cucerită, fiind apărată de hatmanul Sendrea cu ostaşii lui. Tot aşa n-au putut fi cucerite nici cetăţile Hotin şi Neamţ. Foamea şi ciuma bântuiau în toată armata turcească. În astfel de condiţii, sultanul a fost nevoit să dea ordin de retragere, fără să-şi fi realizat planul de cucerire a Moldovei.

În anii următori Ştefan a făcut noi încercări de a pune un domn credincios în Ţara Românească, dar fără rezultat. De fapt şi împrejurările externe îi erau nefavorabile. Regele Cazimir al Poloniei încheiase încă din primăvara anului 1476 – deci înainte de lupta de la Războieni – o înţelegere cu sultanul; acelaşi lucru l-au făcut în anii următori Veneţia, apoi Ungaria. Cu alte cuvinte, Moldova rămânea singura în fata puterii otomane în plină expansiune. Sultanul Baiazid II, succesorul lui Mahomed II, porneşte o nouă expediţie în 1484, terminată cu ocuparea Chiliei şi a Cetăţii Albe. Era o lovitură puternică dată Moldovei, căci de acum înainte, garnizoanele turceşti instalate aici vor constitui o permanentă ameninţare pentru Moldova; se adăugau şi greutăţile de ordin economic-comercial, căci importurile şi exporturile moldoveneşti de la Cătlăbuga şi Scheia n-au putut schimba situaţia.[4]

În cele din urmă, însuşi Ştefan a fost nevoit în 1489 să încheie un tratat de pace cu turcii, plătind Imperiului Otoman un haraci de 3000 de florini veneţieni. Probabil în acest an Ştefan primeşte din partea lui Matei Corvinul două feude în Transilvania: Ciceul pe Valea Someşului şi Cetatea de Balta, pe Târnava Mică, ca o compensaţie pentru pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe. Se statorniceau astfel noi raporturi cu Ungaria împotriva Moldovei, cu gândul de a-l pune domn pe fratele său Sigismund. Suceava a fost asediată timp de trei săptămâni. Rezultatul este bine cunoscut: oastea polonă a fost zdrobită de Ştefan în Codrul Cosminului, un alt corp de oaste era nimicit de vornicul Voldur la Lenteşti. În anul următor are loc o expediţie moldovenească în Polonia. Conflictul se încheie printr-un tratat moldo-polon, în 1499.[5] Un alt aspect din multipla activitate desfăşurată de marele domnitor, care trebuie să fie pus în lumină, este cel de ctitor de lăcaşuri sfinte.

Sub domnia lui Ştefan cel Mare averile Mitropoliei Sucevei cresc. Boierul Şendrică îi dăruieşte prisaca lui Balint de pe Bahlui la 21 februarie 1461, iar marele voievod o altă prisacă la 15 ianuarie 1465. În schimbul satului greci, vândut la 12 septembrie 1464 lui Toader Prodan, Mitropolitul Teoctist cumpără de la Giurgea Rotimpan, satul Mihăieşti cu mori şi pive pe Brădăţel. În urma schimbului făcut la 20 septembrie 1479 cu Ştefan cel Mare, pentru satul Jicovul de Jos, cu vama şi morile de pe Suceava, Mitropolitul Gheorghe primeşte satele Verşcani de pe Siret cu morile şi Satul Ungureni.[6]

La acestea se mai adaugă satele Sârbii şi Vlădenii cu mori pe Siret, viile din dealul hârlăului şi 6 sălaşe de ţigani pentru lucrul viilor. În total opt sate cu mori şi pive, două prisăci, vii şi sălaşe de ţigani, toate reconfirmate într-un document din 12 martie 1458.[7]

Principalele mănăstiri ridicate de înaintaşii săi în scaun (Probota, Moldoviţa, Bistriţa, Humor, Bohotin, Chiprieni s.a.) şi-au continuat existenţa, primind felurite danii din partea lui Ştefan. Dar numărul lăcaşurilor de închinare a sporit prin mănăstirile, schiturile şi bisericile de mir ridicate de Ştefan însuşi sau de unii dintre dregătorii săi. La multe din ctitoriile înaintaşilor săi a ridicat construcţii noi ori a refăcut pe cele existente. De pildă, la mănăstirea Neamţ a ridicat din temelie o biserică nouă cu hramul Înălţarea Domnului, existentă şi astăzi, isprăvită la 14 noiembrie 1497. La Bistriţa a zidit o clopotniţă cu paraclis, care, de asemenea, dăinuieşte până în zilele noastre. În ultimii ani de domnie a înălţat o biserică nouă la mănăstirea Dobrovăţ. Toate trei au fost înzestrate cu o serie de danii: moşii, mori, iazuri cu peşte, prisăci s.a.[8]

O altă categorie de lăcaşuri de închinare sunt cele ridicate din temelie de el însuşi, deci mănăstiri şi biserici noi. Pe primul loc se situează mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Lucrările de construcţie au început în iulie 1466 şi au durat până la 3 septembrie 1470, când a fost sfinţită de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist şi episcopul Tarasie al Romanului, după cum relatează Letopiseţul de la Putna. A fost înzestrată de ctitor cu numeroase bunuri materiale, veşminte preoţeşti, vase liturgice şi cărţi de slujbă.[9]

O alta ctitorie a lui Ştefan este Voroneţul, ridicată pe locul unui schit din lemn, în care, potrivit tradiţiei, ar fi trăit Daniil Sihastrul, de la care domnitorul a primit sfat şi cuvânt de mângâiere în ceas de grea cumpănă în timpul luptelor pentru apărarea pământului strămoşesc. Biserica – cu hramul Sfântul Gheorghe – a fost ridicată în mai puţin de patru luni, din 26 mai până în 14 septembrie 1488. Ea şi-a câştigat un renume deosebit în lumea întreagă pentru picturile sale exterioare, realizate în jurul anului 1547, sub îndrumarea mitropoliţilor Teofan I şi Grigorie Roşca.

Tot lui Ştefan cel Mare îi aparţin mănăstirile Tazlău, în părţile Buhuşilor şi Sfântul Ilie de lângă Suceava (azi în acest oraş), ambele devenite cu timpul biserici parohiale.[10]

Numărul bisericilor de mir ctitorite de Ştefan este mult mai mare decât al mănăstirilor. Unele din ele au fost ridicate în amintirea unor biruinţe după marile lupte cu turcii. Toate au fost ridicate în ultimele două decenii de domnie. Între ele se pot aminti bisericile din Bădeuţi, distrusă de armata austro-ungară în 1917.[11]

Înalţarea Sfintei Cruci din Pătrauţi (lângă Suceava) cu un frumos tablou votiv, Sfântul Ioan Botezătorul, din Vaslui, în amintirea luptei de la Podul Înalt, Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi, din nefericire reconstruită din temelie, spre sfârşitul secolului trecut, Sfântul Gheorghe din Hârlău, Adormirea din Brozeşti, satul în care, după tradiţie, ar fi copilărit domnitorul, Sfântului Nicolae din Dorohoi, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, rezidită în secolul al XVII-lea, biserica de la Războieni, ridicată la 20 de ani de la lupta cu forţele otomane „întru amintirea şi pomenirea tuturor drept credincioşilor creştini care au pierit aici”, după cum se spune în impresionanta ei pisanie, Sfântul Nicolae din Popauti – Botoşani, astăzi complet refacută, Sfântul Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, Înălţarea Sfintei Cruci din Volvat, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Reuseni, jud. Suceava, pe locul în care a fost ucis tatăl său şi care a fost isprăvită numai de fiul său, Bogdan III. Grigore Ureche scria că şi biserica Sfântul Dumitru din Suceava a fost ctitorită tot de marele voievod, după înfrângerea oştilor regelui Ian Olbracht, iar tradiţia populară îl consideră ctitor al bisericii Sfântul Gheorghe (sau „Alba”) din Baia, ridicată după 1467, anul înfrângerii lui Matei Corvinul. Tradiţiile locale îi mai atribuie bisericile din Scânteia (jud. Iaşi), Scheia, lângă Roman, Floreşti lângă Vaslui, Cotnari (jud. Iaşi), Ştefăneşti (jud. Iaşi) pe Prut, o biserică la mănăstirea Capriana, dincolo de Prut, o biserica cu hramul Sfântul Nicolae în cetatea Chilia, un paraclis în cetatea Neamţ, altul în cetatea Hotin, o biserică în Cetatea Alba. Tradiţia, ca şi unii istorici, îl socotesc ctitor a două biserici transilvane: la Vad pe Someş şi la Feleac lângă Cluj, unde au fost şi scaune vlădiceşti.[12]

În afara hotarelor ţării sale, a mai ridicat o biserică cu hramul Cuvioasei Parascheva, în Râmnicu Sărat (refăcută mai târziu de Constantin Brâncoveanu), care a dăinuit până la sfârşitul secolului trecut. Bisericile sale din Transilvania şi Ţara Românească erau un adevărat simbol al unităţii româneşti. La acestea se adaugă şi câteva biserici ctitorite de membrii familiei domnitoare sau de unii dregători: Adormirea din Bacău, de fiul său Alexandru, Sfântul Nicolae din Balineşti de logofătul Ion Tautu, biserica din satul Arbore, a pârcălabului de Suceava Luca Arbore şi altele.[13]

Unele din bisericile lui Stefan cel Mare au fost impodobite cu picturi. De pilda, biserica din Patrauti, cu un frumos ansamblu pictural, in care se distinge tabloul votiv al ctitorului si al familiei; picturile din altarul si naosul bisericii de la Voronet, cele de la Sfantul Ilie-Suceava, Sfantul Nicolae din Popauti sau Sfantul Nicolae din Balinesti, ctitoria lui Ion Tautu.[14]

La cea din urma se cunoaste si numele pictorului: ieromonahul Gavriil, considerat unul din cei mai mari artisiti romani din toate timpurile. Cronicarul Ion Neculce, in lucrarea sa O sama de cuvinte scria ca si manastirea Putna a fost zugravita „si pe dinlauntru si pre dinafara” dar pictura initiala n-a ajuns pana la noi.

Domnul moldovean a venit si in sprijinul unor asezaminte bisericesti cazute sub dominatie turceasca. Cu ajutorul lui, a fost refacuta manastirea Zografu din Muntele Athos; tot acolo a ridicat o bolnita, mai tarziu un turn pentru corabii (cu o pisanie care consemna numele sau), o trapeza, iar in ultimii ani de domnie a refacut intreaga manastire si a zugravit biserica mare. Aceleiasi manastiri i-a daruit un Apostol, un Tetraevanghel, o icoana a Sfantului Gheorghe. Daniile harazite acestei manastiri erau atat de insemnate, incat calugarii de acolo il considerau drept ctitorul ei. Alte ajutoare a acordat manastirilor atonite Vatoped, Sfantul Pavel, Constamonit si Grigoriu; cea din urma a fost refacuta „din temelii” cu sprijinul sau, intrucat fusese distrusa si jefuita de pirati. Toate acestea pastreaza hrisoave de danie si unele obiecte de cult de la „binecinstitorul si de Hristos iubitorul” domn moldovean.[15]

O altă latură a vieții bisericești din timpul domniei lui Ştefan este cea culturală, îndrumata îndeaproape de mitropoliţii ţării Teoctist I (1452-1478) şi Gheorghe (1478-1508). În manăstirile ctitorite de el sau de înaintaşii lui s-a desfăşurat o apreciabilă activitate de copiere a unor manuscrise, în limba slavonă, fie cărţi de slujbă, fie traduceri din literatura patristică. După activitatea îndelungată a copistului-miniaturist Gavriil Uric, în prima jumătate a secolului al XV-lea, în cursul domniei lui Ştefan şi-au desfăşurat activitatea alţi meşteri ai scrisului. Sub îndrumarea egumenilor Ioasaf, Paisie şi Spiridon, mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural-artistic al ţării. Un ieromonah de aici, cu numele Nicodim, a copiat, în 1473, un Tetraevanghel slavon (azi în Muzeul de Istorie din Bucureşti), cea mai reuşită opera caligrafică-miniaturistică din epoca marelui domnitor. A fost copiat pe pergament, cu frontispicii şi chenare bogate, cu chipurile celor patru evanghelişti. Ceea ce impresionează însă, în mod deosebit în acest manuscris este portretul policrom al lui Ştefan cel Mare, în genunchi, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, aşezată pe tron cu pruncul Iisus în braţe; domnitorul, cu plete blonde şi ochi albaştri, este îmbrăcat într-o tunică de brocart roşu deschis. Tot la Putna a lucrat caligrafii şi miniaturiştii Casian, Paladie, Spiridon Paisie, Iacob şi alţii, care au copiat diferite cărţi liturgice şi Cuvântări ale unor mari Părinţi bisericeşti s.a.[16]

La Neamț cel mai de seama caligraf al vremii a fost diaconul Teodor Marisescu, care a copiat mai multe Tetraevanghele cu miniaturi pentru ctitoriile domnului si ale familiei sale. Unele se pastreaza in tara, dar cele mai multe in muzee si biblioteci de peste hotare. Tot la Neamt s-au copiat numeroase cantari ale unor Sfinti Parinti.[17]

În alte mănăstiri mai pot fi pomeniţi: egumenul Anastasie de la Moldoviţa, ieromonahul Ioanichie de la Neamţ, monahul Pahomie de la Voroneţ, monahul Filip, preotul Ignatie din Cotmani, monahul Visarion de la Zografu, gramaticul Dimitrie, diecii Isaia, Mircea, Trif, logofătul Ion Tăutu şi alţii. La mănăstirea Bistriţă s-a continuat Pomelnicul domnitorilor ţării şi al membrilor familiilor lor, al mitropoliţilor, episcopilor şi egumenilor, început încă din vremea lui Alexandru cel Bun.

În aceleaşi mănăstiri s-a dezvoltat arta bisericească, cu toate ramurile ei. Pe lângă picturile şi manuscrisele amintite, se mai păstrează din timpul lui Ştefan numeroase piese de broderie şi de argintărie, între ele mai multe epitrahile lucrate pentru mănăstirea Putna (unul din ele are 16 scene din viaţa Mântuitorului, precum şi chipul domnitorului cu al fiului său Alexandru), dar mai ales acoperământul de mormânt al soţiei sale Maria Mangup, una din cele mai remarcabile piese de acest gen, pe care este redat chipul doamnei, cu ochii închişi şi mâinile împreunate pe piept, îmbrăcată într-o mantie de brocart albastru şi coroana pe cap. Majoritatea acestora se păstrează şi azi în muzeul mănăstirii Putna. Înseamnă că în toate mănăstirile moldovene se desfăşura o frumoasă activitate cultural-artistică.[18]

Din toate cele arătate până aici, se desprinde ca Ştefan cel Mare a fost un neîntrecut cârmuitor de oşti şi apărător al pământului strămoşesc şi am putea spune, fără exagerare, un apărător al întregii Europe centrale în fata cuceririlor turceşti, un priceput diplomat, un bun îndrumător al treburilor interne ale ţării şi un mare ctitor de lăcaşuri sfinte. Era însufleţit de o credinţă puternică în Dumnezeu, din mila Căruia se socotea domn al Moldovei; a vegheat cu grijă la bunul mers al vieţii bisericeşti din ţara sa, la dezvoltarea artei şi culturii. Bisericile şi manăstirile zidite de el, pe tot cuprinsul pământului românesc, dar şi în afara hotarelor, activitatea excepţională de ordin cultural-artistic care s-a desfăşurat din cele mai multe din ele sunt mărturii grăitoare ale unei epoci de maximă strălucire, care poartă pecetea geniului creator şi îndrumător al marelui domn.[19]

A trecut la cele veşnice într-o zi de marţi, la 2 iulie 1504. Sfârşitul domniei sale este prezentat de Grigore Ureche în aceste mişcătoare cuvinte: „Iară pe Ştefan Voda l-au îngropat tara cu multă jale şi plângere în mănăstirea Putna, care este zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă aparatură. Ca după moartea lui, până astăzi îi zic sveti (sfântul n.n.) Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ci ieste în mâna lui Dumnezeu, ca el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni nici nainte, nici după aceia l-au ajuns”.[20]

Aşa l-au socotit romanii de aproape 500 de ani încoace, de când Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca un adevărat „sfânt”, apărător de ţară în față cotropitorilor, şi sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni. Drept aceea, socotind că este bine plăcut lui Dumnezeu şi neamului românesc, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a trecut pe marele domnitor în sinaxarul şi calendarul Bisericii în ziua de 2 iulie, cu numele „Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.”[21] În acest fel au procedat şi alte Biserici ortodoxe surori cu unii din marii lor cârmuitori politici de altă dată, care au fost nu numai apărători eroici ai ţărilor lor, ci şi fii buni ai Bisericii Ortodoxe, pe care au ştiut să o apere în faţă oricăror vitregii. Aşa trebuie să-l cinstim şi noi romanii pe Ştefan cel Mare, ca pe un eroul al neamului, dar şi ca un „sfânt mărturisitor” al credinţei ortodoxe!

Note bibliografice

[1] Mircea Pr Prof. Dr. Păcurariu „Sfinți daco-romani și romani”, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pag. 126

[2] Ibidem.

[3] Ibidem. pag 126

[4] Ibidem

[5] Ibidem, pag 127

[6] Ibidem.

[7] Alexandru I. Gonţa, Mitropolia şi Episcopiile Ortodoxe Moldoveneşti în secolul al XV-lea, în  Biserica . O lecţie de istorie, Sfânta Mănăstire Putna 2004, pag. 108 

[8] Ibidem, Pag 128-130

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, pag 131

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, pag 130-132

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, pag 132- 133

[19] Ibidem.

[20]  Ibidem.

[21] Ibidem

______________________________________________________________________________________________________

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment