mie. sept. 23rd, 2020

 Telefonul închis cu o seară înainte, lucru care nu se obişnuia la dumnealui, mi-a spus că ceva nu-i bine. Apoi, a doua zi, mi s-a confirmat.

L-am aflat într-un salon al Spitalului Militar. Şedea pe marginea patului, drept, rezemat de noptiera pe care vegheau o icoană şi o lumânare aprinsă… Şi aştepta Moartea. Cu firescul cu care aşteptăm noi, zilnic, tramvaiul, să zi-cem… Ştia că mai e vorba de ore, cel mult zile… De altfel, trăia doar datorită tuburilor care-i oxigenau plămânii făcuţi fărâme.

Şi totuşi, cu excepţia suferinţei pe care o presupunea fiecare inspiraţie şi expiraţie, era acelaşi pe care îl cunoşteam cu toţii. Puternic, plin de optimism, capabil să-ţi dea ţie, om sănătos, lumină şi pace.

Mi-a mărturisit că vrea să moară zâmbind… Să facă un rol frumos. Ultimul rol, dar cel mai greu, după cum însuşi spunea…

De unde puterea aceasta de a fi viu, de a fi tânăr şi plin de lumină, într-un salon al muribunzilor, „morţi cari umblă”, după cum îmi spunea,  arătând  la  cei care-şi trăiau,  la rându-le, ultimile ore, în paturile din jur.  De  unde  găsea  puterea de a glumi cu personalul medical, cu prietenii, uluitor de tineri, care veneau să-l vadă?

„Mă’ tată, io-s mort di la pai’şpi ani!… În lagăr, la Vaslui, în ‘39, în faţa me i-o vinit rându’ la unul să-l împuşte, săracu’…”

„Să salvaţi ţara!… Să organizați Legiunea… Cât va mai hi un băţ di catarg, sî nu lăsaţi steagu’ din mână !”

Vroiam să plec şi pare că ceva nu mă lăsa. Mă temeam că e ultima oară când îl văd. Şi, cu firea omului păcătos, nu concepeam să pierd, aci, pe pământ, pe cel care tânjea atât de senin la Împărăţia în pragul căreia se afla. Avem noi, oamenii – reflex al boldului cărnii noastre – sentimentul acesta, într-un fel egoist, de a ne lega, morţiş, de cei dragi, aici, în trup. Adeseori însă, povara firii noastre nu ne lasă să vedem seninul cu care sufletele drepţilor primesc această taină a desfacerii de cele trupeşti.

Bădia  a  trecut  la  Cele Veşnice dimineaţă,  pe  la  ora  5. Într-unul din acele rare răgazuri pe care boala i le dădea spre câte-o geană de somn. Lin şi senin, ca un amurg de Mai presărând zefiri peste Lunca Siretului.

Am plecat în acele seri, de la spital, plin de lumină şi uşurare, de optimismul pe care întâlnirile cu dumnealui mi-l dădeau totdeauna. Măcar că sufletul mi-era greu de iminenţa a ceea ce trebuia să se petreacă.

După primirea veştii, m-am liniştit. Cred că oricare din cei care l-au cunoscut s-a simţit atunci mai puternic. Moartea acestor oameni binecuvântaţi de har este adeseori un Testament. Înarmat cu el, şi purtând în suflet mereu legătura cu cel plecat, nimic nu te mai poate opri în lumea asta.

Bădie, acolo unde eşti, îţi mulţumim că ai fost o vreme, aici, printre noi!

(Articol apărut în „Buciumul”, nr. 23/decembrie 2006, sub pseudonimul Mihai Mazilu)


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Florin Dobrescu

By Florin Dobrescu

Vicepreşedinte la Asociația "Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei", SECRETAR la Fundația "Ion Gavrila Ogoranu"

Lasă un răspuns