O picătură de mistică ortodoxă. O lume a arcadelor…

  Suntem o lume a arcadelor.
Stâlpi înalţi, paraleli, se unesc sus în arcade de piatră arcuită, văzute sau pierdute în ceaţă. Când le vedem, am înţeles mistere. Când le întrezărim doar, prin norii tulburători ai înălţimii, privim antinomiile, paradoxuri aparente, lămurite de o logică superioară nouă.
(Când le trăim, sunt ramurile iubirii întru adevăr. )

Şi stâlpii sunt vii.
Arcadele fac parte din ei: şi ele sunt vii.
Atunci, de ce stâlpii nu se mişcă?
(Împreună cu arcadele, sau sfărâmându-le…)

Se mişcă: în sus.
Cresc, ridicându-se mai spre înalt, sprijinind arcadele ce de vin tot mai trainice şi tot mai dantelate. Şi capătă noi arcade, ce îi unesc iarăşi, altfel, între ei.
Până acolo unde stâlpii se adună într-un mare, unic, stâlp şi temelie a adevărului, Biserica.
Rămânând, totuşi, stâlpi, cu multe arcade, tot mai multe arcade.
Căci unitatea stâlpilor într-un Stâlp nuo dă nici dantela arcadelor, nici limpezimea sau ceaţa luminoasă a înălţimilor. O dă ceea ce hrăneşte stâlpii, viaţa şi creşterea lor, ceea ce dă viaţă, frumuseţe şi bogăţie arcadelor – Lumina ce hrăneşte Zidirea şi o înalţă mereu: Dumnezeu.

(Lumina Aceasta, care de jos nu se vede, care sus luminează de la temelie până dincolo de cele mai înainte arcade, umple golurile ce par să fie între stâlpi. Par să fie, căci Lumina Aceasta este mai puternică decât stâlpii; ea îi ţine, ea îi hrăneşte, dar se smereşte, făcându-le loc. Şi pentru ochiul atât de lipit de materie, exprimarea puterii pare mai puternică decât puterea însăşi. De aceea de jos nu se vede lumina ce zideşte stâlpii şi naşte arcadele, unind potenţialele singurătăţi într-o simfonie a unicităţilor ce se înalţă dincolo de toate hotarele.)

Mihai-Andrei Aldea,1996