Share
Mircea Vulcănescu: „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim“

Mircea Vulcănescu: „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim“

  Considerat nu de puţini ca fiind directorul de conştiinţă al generaţiei de aur a intelectualităţii interbelice româneşti, un adevărat Socrate românesc, Nae Ionescu este, prin excelenţă, un creator de valori autentice, un trezitor de conştiinţe. Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică. Nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuţi, să regândeşti plecând de la propria-ţi trăire. În epoca în care se „lucrează“ la pseudo-pacte pentru Educaţie, a căror unică folosinţă este de a deveni ulterior maculatură, o reevaluare a modelului naeionescian ar fi binevenită.

Pe 15 martie 1940, „Profesorul“, aşa cum obişnuiau să-i spună tinerii săi ucenici, îşi lua rămas bun de la catedra Vieţii, viaţă pe care o vedea, după cuvintele lui Constantin Noica, ca fiind asemenea unui altar la care inteligenţa trebuie să slujească. Profil renascentist, accentuat de nasul cu trei cocoaşe în stilul vremii, chip osos de Mefistofel, păr negru, ochi verzi şi fruntea lată. Mâini ce gesticulează cu sens. Gura cu buza de jos coborâtă dispreţuitor, pregătită pentru replici contondente (Mircea Vulcănescu). Acesta a fost Nae Ionescu. O personalitate prea mare pentru a putea fi fixată în câteva cuvinte.

Primii ani: între exmatriculare şi lagăr

Nae Ionescu, pe numele său Nicolae C. Ionescu, s-a născut pe 4/16 iunie 1890, la Brăila. În timpul studiilor liceale, urmate în oraşul natal, se apropie de cercul socialist şi se întâlneşte cu Panait Istrati. Acuzat de republicanism naţional, este exmatriculat în ultimul an de studiu din Liceul „Nicolae Bălcescu“, fiind nevoit să-şi termine studiile la un alt liceu. Va urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe care le încheie în 1912, cu specializarea în filosofie. În acelaşi an va fi numit profesor la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti.

Din această perioadă datează şi începuturile sale gazetăreşti. Acum debutează la „Studii filosofice“ şi la „Noua Revistă Română“, aceasta din urmă fiind revista fostului său profesor, a cărui asistent la catedră va deveni, Constantin Rădulescu-Motru. Va scrie sub pseudonimele: Niculae Ivascu (după numele bunicului său), Calicles, Nemo, Un prelat, Un preot de ţară, Un universitar etc.

Cu ajutorul lui Constantin Rădulescu-Motru va pleca la studii în Germania, la Göttingen (1913). Pe 25 noiembrie se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino, împreună cu aceasta plecând la München în 1916, pentru a-şi susţine doctoratul. Aici i se vor naşte doi copii. Întrucât România se afla în război cu Germania (în Primul Război Mondial), Nae Ionescu a fost închis în lagărul de prizonieri de la Cellle-Schloss (Hanovra).

„Să înveţi filosofie e o absurditate“

După susţinerea doctoratului în filosofie (1919) se va întoarce în ţară, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice. Astfel, va fi mai întâi director de studii la Liceul militar „Nicolae Titulescu“ de la Mănăstirea Dealu (de lângă Târgovişte), pentru ca în toamna aceluiaşi an să fie numit asistent la catedra de „Logica şi Teoria Cunoaşterii“ a profesorului Constantin Rădulescu-Motru.

De acum va începe o carieră extraordinară sub „veşmintele“ de dascăl al unei întregi generaţii. Va aduna în jurul său discipoli ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Aşa cum spune Virgil Ierunca, „Pentru prima dată universitatea devine academie şi atelier. Catedra, ceva între alee şi altar. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare“. Faptul că prefera conţinutul în detrimentul formei îl făcea îndrăgit de studenţi, care aveau de-a face numai cu profesori ce-şi ascundeau mediocritatea în spatele frazelor bombastice. Plin de umor şi ironie, amintea perfect de Creangă.

În puţine cuvinte, era un adevărat Socrate românesc. Nu a publicat nimic în timpul vieţii, toată opera fiindu-i publicată de discipoli. Aceasta pentru că i se părea că prin scris este limitat, bătut în cuie, pe când cuvântul era viu. Detesta astfel gândirea încremenită: „Fereşte-te de omul care-ţi spune 20 de ani acelaşi lucru! Să înveţi filosofie e o absurditate. Tot ceea ce se scrie în filosofie nu este de învăţat, ci este de judecat din nou, gândit prin tine însuţi“. Acelaşi Mircea Vulcănescu va spune în 1951: „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea“. (…) Integral pe: Ziarul Lumina

de Mihai Grobnicu


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment