joi. oct. 1st, 2020

 „După instaurarea comunismului, puşcăriile au devenit antecamera mormântului pentru cei care îndrăzniseră să mărturisească valorile spirituale ale neamului românesc. În vremea aceasta, spaţiul cultural aşa-zis liber este invadat de literatura proletcultistă, scrisă la comandă sau doar de dragul promovării rapide pe o scară a falselor valori, pe o scară inversă, aşa cum mărturiseşte comunistul A. Toma în poezia „Adevăr zic vouă” din 1944: „Da, asta-i Buna-Veste, noul Crez/Întru care vă renasc şi vă botez/În numele lui Marx şi Lenin şi Stalin/Acum şi-n vecii vecilor şi pururea. Amin!”. Șochează aici curajul, sinceritatea şi mândria cu care autorul demască, fără nicio reţinere, statutul de ideologie inversă, de religie nouă, care are drept ţel principal „re-naşterea” omului. Procedeul acesta se va înfăţişa în toată grozăvia lui diabolică peste doar câţiva ani, numindu-se reeducare şi constând în încercarea de ştergere a identităţii spirituale a deţinuţilor. Și, iată, se reiterează acum, când din nou se face apologia crimei prin mitizarea ideologilor comuniști (vezi dezvelirea statuii lui Marx!), în vreme ce aceia care au pătimit pentru demnitatea poporului român sunt puși la zid și etichetați, interziși prin lege, în vederea eliminării lor din conștiința publică.

Revenind la situația din urmă cu 70 de ani, spaţiul carceral este transformat într-o adevărată universitate, căci găzduieşte aproape tot ce a însemnat intelectual sau om de rând cu principii naţionale. Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet, Mislea, Târgu Ocna, Baia Sprie sunt numai câteva dintre închisorile unde aceștia şi-au ispăşit pedeapsa pentru singura vină de a nu fi abdicat de la credinţa în Dumnezeu şi în destinul neamului românesc. Aici, însă, asemenea semințelor îngropate în pământ, au rodit! Întemniţaţii au înnobilat cultura română cu creaţii de o valoare inestimabilă. Lanţurile, foamea, bezna, umilinţa şi toate caznele diabolice ale bolşevismului nu au împiedicat actul creaţiei literare. Dimpotrivă. Practic, literatura română s-a mutat în catacombe, a fost îngropată sub pământ, unde a dat roade neaşteptate şi neprevăzute de puterea bolşevică. În lipsa hârtiei, rămâneau varul, tencuiala de pe pereţi, vreo cojiţă de săpun ori talpa bocancului. Supusă la tăcere, limba a lăsat locul alfabetului Morse transmis prin ţeava caloriferului, fară teama perturbării de zgomotul apei, care nu cunoscuse vreodată acest drum. Iar actul memorării versurilor astfel transmise devine mijloc şi scop de supravieţuire şi totodată datorie de onoare, aşa cum mărturiseşte Constantin Aurel Dragodan în „Cenaclu în închisoare”:

„(…) Măi Radule, măi Ştefane,
Nichifore, Stere, Ioane băiete,
aţi scris fiecare perete?
Tavanul, podeaua, zăbrelele, uşa,
lăcata, zăvorul, cătuşa?
Să nu rămână nimica nescris,
niciun ungher, nicio coadă de lingură,
să vorbească temniţa singură
cu litere strâmbe şi lungi, de proscris.

(…) S-aşternem în stihuri răstriştile toate,
neamul să le cunoască şi să le-nveţe pe de rost.
Cu toţii la un loc vom izbuti, poate,
s-arătăm a mia parte din ce-a fost.”.

Prin urmare, valoarea literară a acestor creaţii, de netăgăduit, este dublată de valoarea lor spirituală, de încărcătura sufletească pe care o poartă. Fie că este demascare a chinurilor, noian de amintiri, mărturisire de credinţă, rugăciune sau disperare, strigăt de durere, testament sau îndemn la luptă, cea mai importantă calitate a poeziei de detenţie este aceea a existenţei sale. Căci în chip minunat, în bezna adâncă a temniţelor, suferinţa s-a transformat în rimă, s-a scris pe file de suflet, cu pana muiată în sânge, şi s-a transfuzat pentru totdeauna în adâncul trupurilor îngheţate şi flămânde, până în cotloanele cele mai ascunse şi mai întunecate ale sufletelor deţinuţilor, devenind exerciţiu de supravieţuire. În condiţiile de teroare impuse de zelul diabolic al anchetatorilor, al gardienilor, la rândul lor victime ale unui sistem străin de orice lege a firii umane, o astfel de mărturisire era asemeni unei guri de oxigen, aducând speranţa că se va putea rezista, că nu trebuie capitulat, că şi ceilalţi rezistă. 

Este un poem al suferinţei, indiscutabil, căci suferinţa este izvorul sevei acestui tip de creaţie. Dar este în acelaşi timp un poem al credinţei. „Doamne, fă din suferinţă/pod de aur, pod înalt” (Radu Gyr – „Metanie”). Asemeni unui pod înalt se dezvăluie nouă astăzi această creaţie, pod pe care sufletele schingiuiţilor au urcat pe treptele desăvârşirii sufleteşti, ajungând până la sfinţenie. În beznele temniţei, lumină le-au fost lor Credinţa în Hristos Dumnezeu, Nădejdea în Înviere şi Dragostea Maicii Domnului. „Şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină”, spune Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, 22.5. 

Suferinţa lui Hristos au înţeles-o şi şi-au asumat-o. Pentru ea, asemeni lui Simon Cirineul, au luat Crucea Domnului şi au urcat Golgota neamului românesc. În momentele de slăbiciune, însuşi Hristos coboară în celulă, pe rogojina cu libărci, aşa cum îl prezintă Radu Gyr, şi în gestul salvator al atingerii – „pune-Mi pe răni mâna ta” – preia de data aceasta El crucea deţinutului, pe care o înnobilează, o sfinţeşte, o rostuieşte. Transferul acesta de suferinţă, de chin, este răsplătit din plin cu aura muceniciei, cu darul prezenţei vii, fizice a Mântuitorului în viaţa deţinutului, cu darul vederii minunilor ceas de ceas, clipă de clipă. Şi mai ales cu marea bucurie a înţelegerii morţii ca viaţă, ca adevărata viaţă. 

Acesta este motivul pentru care poezia religioasă ocupă locul de frunte într-o clasificare tematică a poeziei detenţiei. Privarea de libertate şi supunerea la cazne asemănătoare torturilor pe care le-au îndurat mărturisitorii creştini în vremurile vechi determină o acută nevoie de libertate spirituală, nevoie care se manifestă creator, în ciuda tuturor riscurilor pe care actul creaţiei le presupunea. Şi nu erau deloc puţine, în condiţiile în care Radu Gyr, spre exemplu, a fost condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!”.

Desigur, poemul suferinţei este lung, prelung şi împovărat cu patimi multe şi poticniri de neputinţă, cu deznădejdi, cu răstigniri. Însă a culminat, fără tăgadă, cu învieri. Acesta a fost crezul luptei, reazemul suferinţei, nădejdea jertfei:
„(…) Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,
şi rodeşte bobul viitoarei uri.
Pacea Ta răsfrânge Raiul în făpturi,
cel înfrânt având-o, el e cel ce-nfrânge.
Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.” (Nichifor Crainic – „Rugă pentru pace”)

Crezul acesta a fost mărturisit ani grei de temniţă, iar cei cărora li s-a dat talantul rimei au adus alinare, nădejde, dragoste, dor în sufletele prigoniţilor. Ne plecăm în faţa suferinţei lor, dar mai ales ne lăsăm înălţaţi pe aripile larg deschise ale versurilor din închisoare, către „Cereasca Pace”.”

de Prof. Crina Palas


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook
Departament corespondenti

By Departament corespondenti

Departament corespondenți - pentru toți corespondenții noștri

Lasă un răspuns