mie. nov. 25th, 2020

  În ultima vreme a devenit trendy ca despre Horia Sima să se scrie şi să se vorbească exclusiv de rău. Sau, în cel mai bun caz, să nu se vorbească deloc. De când Legea 217 / 2015 a inhibat istoricii temători pentru propria carieră, iar vigilenţa bolşevică a neorolleriştilor de la Institutul Elie Wiesel a devenit un fel de Big Brother atoatevăzător în domeniul memoriei, cei mai mulţi istorici preferă să evite subiectul. Personal, nu înţeleg să mă raliez acestui curent şi să mă fac că anumite personalităţi ori evenimente din istoria recentă nu ar exista. Pentru că sunt un om liber şi aşa vreau să rămân. 

Arhivă foto: Buciumul

  Un astfel de personaj istoric, de la a cărui moarte s-au scurs de-abia 23 de ani, este şi Horia Sima. Despre Horia Sima s-a vorbit şi s-a scris enorm, s-au purtat polemici pasionale,  a fost deopotrivă iubit şi detestat (inclusiv, sau mai ales, de proprii săi camarazi…), elogiat în termeni frizând veneraţia şi, în acelaşi timp, hulit pentru greşelile comise şi, mai ales, pentru cele ce nu i-au aparţinut. Unii legionari l-au urmat cu un devotament vecin cu fanatismul, în timp ce alţii s-au dezis de el, refuzând orice înţelegere faţă de limitele sale omeneşti. La aproape un sfert de veac de la moartea sa, poate că ar trebui găsită disponibilitatea de a analiza şi dezbate sine ira et studio personalitatea lui Horia Sima şi rolul important jucat de acesta în configuraţia istoriei recente româneşti şi europene.

Succesor al lui Corneliu Codreanu la conducerea Mişcării Legionare, într-o perioadă mai mult decât dificilă pentru această organizaţie naţionalistă supusă persecuţiilor regimului carlist şi apoi ale celui antonescian, făgărăşeanul originar din comuna Mândra a fost timp de aproape cinci luni, până în ianuarie 1941, vicepremierul României şi, practic, al doilea om în statul român, denumit oficial – dar nu tocmai propriu – „stat naţional-legionar” (un amplu eşec, din care Legiunea a ieşit de altfel cu mari prejudicii de imagine). Eliminarea sa şi a Legiunii din viaţa politică a ţării, în ianuarie 1941, de către forţele loiale generalului Antonescu, s-a făcut după toate regulile unei lovituri de stat, cu avizul şi sprijinul decisiv al lui Hitler şi al blindatelor germane de pe teritoriul României. Iar încercarea sa şi a altor sute de fruntaşi legionari de a scăpa de gloanţele lui Antonescu pe teritoriul celui de-al Treilea Reich s-a finalizat cu internarea lor în lagărele naziste. Până la 24 august 1944, legionarii au împărţit lagărele de concentrare cu celelalte categorii indezirabile pentru regimul hitlerist: evreii, comuniştii, polonezii ş.a.. 

Paradoxal, angajamentul lui Horia Sima în constituirea unui guvern în exil la Viena, ca replică la guvernul României ocupate de sovietici după 23 august 1944, ca şi constituirea unei armate naţionale ce a luptat până pe 9 mai 1945, pe Oder, împotriva trupelor sovietice, nu atras după sine trecerea legionarilor pe listele cu colaboraţionişti ai fascismului întocmite de comisia de anchetă preliminară a Tribunalului de la Nurnberg, şi nici expulzarea lor în România comunistă, aşa cum se întâmplase cu naţionaliştii unguri, sârbi, ruşi, slovaci ori croaţi. Şi asta în ciuda presiunilor pe care guvernul comunist de după 6 martie 1945 le făcea constant pe lângă aliaţii occidentali în acest sens.

Este greu de spus cât a contat în aceste decizii politice faptul că legionarii nu participaseră la crime de război, ei petrecând această perioadă în lagărele germane sau închisorile antonesciene, ori simplul şi pragmaticul calcul al anglo-americanilor care contau pe disciplina, experienţa paramilitară şi subversivă şi, mai ales, anticomunismul total al militanţilor Gărzii de Fier, în viitoarele acţiuni îndreptate împotriva blocului sovietic aflat într-o vizibilă tendinţă de expansiune. Oricum, iniţiative precum ce memoriul diplomatului Fotin Enescu ori intervenţia genială a lui Virgil Velescu la Frankfurt am Main, la cartierul general al comandantului armatei SUA în Europa, Dwight Eissenhower, au avut în spate strategia lui Horia Sima.

Contactele acestuia cu reprezentanţii CIA după 1947 sunt acum certificate inclusiv de arhivele declasificate ale serviciilor secrete americane, iar implicarea masivă a legionarilor în amplele proiecte ale Office Coordination Policy condus de Frank Wisner, de instruire şi paraşutare în România ocupată de sovietici a unor echipe de legionari cu misiuni informative şi de sprijinire a rezistenţei anticomuniste, sunt de asemenea, probate de arhivele româneşti şi occidentale. Tributul de sânge al legionarilor trimişi de Horia Sima în România comunistă a reprezentat o contribuţie semnificativă la măsurile prin care occidentul a încercat să contracareze provocările URSS care încerca să-şi exindă sfera de influenţă dincolo de Cortina de Fier. Democraţia de tip occidental va trebui cândva să recunoască această contribuţie în vieţi şi destine frânte pe care legionarii români au adus-o apărării de comunism a Europei rămase libere.

Ani de zile, Horia Sima a coordonat de la Salzburg acţiunile informative ale reţelelor de legionari, conexate cu cele ale serviciilor secrete americane, în timp ce, în ţară, grupuri de gherilă îi invocau numele în aşteptarea iar eşecul uriaşei mobilizări a Securităţii, sprijinită de KGB şi STASI, pentru identificarea lui Sima şi capturarea ori neutralizarea lui (operaţiuni a căror amploare este astăzi reflectată în arhivele fostei Securităţi), se explică doar prin protecţia pe care liderul legionar a avut-o în toţi cei 45 de ani din partea serviciilor secrete occidentale.

Chiar şi decesul său, survenit în noaptea de 24 spre 25 mai 1993, în Germania, în casa dr. Filip Păunescu din Untermeitingen, lângă Augsburg, într-unul din periplurile sale europene, a scos în evidenţă că şeful Mişcării Legionare continua să folosească, şi după 1989, aceleaşi mijloace subversive în desele sale peregrinări pe cele patru continente locuite de legionari. Şi ultima sa călătorie avusese loc tot sub acoperirea unor documente de identitate cu nume fals (evident, eliberate de autorităţile spaniole care cunoşteau situaţia sa specială), aşa cum obişnuia întotdeauna, pentru a nu fi depistat de agenţii serviciilor secrete româneşti. Semn că Horia Sima nu credea în aşa zisa reformare a acestor servicii, chiar dacă Securitatea se numea acum SRI.

În România, vestea morţii sale a fost anunţată de un singur cotidian central: Evenimentul Zilei. Au mai punctat evenimentul câteva publicaţii legionare, a căror audienţă cu greu putea fi cacterizată ca fiind de nişă. Restul mass-mediei a tăcut. Aşa cum tace şi astăzi. Şi nu înţeleg de ce totuşi trebuie să eludăm părţi întregi ale istoriei recente, sub presiunea unei autocenzuri nejustificate, în loc să avem curajul dezbaterii istoriei nostre recente, cu bune şi rele, împăcându-ne astfel cu propriul nostru trecut.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Florin Dobrescu

By Florin Dobrescu

Vicepreşedinte la Asociația "Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei", SECRETAR la Fundația "Ion Gavrila Ogoranu"

Lasă un răspuns