Share
„Suferințele din Ardeal”. Răsplata pentru Revoluția de la 1848-1849.

„Suferințele din Ardeal”. Răsplata pentru Revoluția de la 1848-1849.

  «După înfrângerea ungurească îndată începu în toate ţinuturile activitatea de împăciuire şi deodată începură la noi multele şi amarele dezamăgiri. Guvernatorul Ardealului, Wohlgemuth, ceru, ca Românii să depună cu toţii armele. Au fost trimise trupe împărăteşti în satele noastre, care au strâns, mai ales în Munţii Apuseni, nu numai armele luate de la Ungurii învinşi, ci până şi tunurile turnate de Nicolae Mucea în Câmpeni, ba chiar şi puţin vinovatele tunuri de cireş ale Moţilor noştri. Unde populaţia arăta reticentă, cătanele făceau rânduială cu patul puştii.

Conducătorii legiunilor româneşti au fost răsplătiţi doar cu câte o medalie, ca şi când această tinichea mizerabilă ar fi balsam pe rana care sângera în piepturile lor, când vedeau, că zadarnică le-a fost truda. Avram Iancu plecă îndată după încetarea luptelor, la Viena, ca în numele Moţilor săi, el, care i-a conclus la biruinţă pentru steagul împărătesc, să ceară drepturi şi uşurare de sarcini şi să ceară viaţa naţională ce i se cuvine unui popor vrednic şi credincios, cum a fost al nostru. Zece luni de zile bate la uşile împărăteşti şi ale guvernului, fără ca să-l primească cineva în audienţă. Ce le mai păsa dumnealor acum în Viena de omul acesta tânăr, care a fost bun numai acolo în munţii lui? Ce le mai păsa de poporul acela neştiutor şi credincios până la prostie?

Într-o bună zi Iancu se trezeşte chemat la poliţie, unde i se dă şi lui o medalie. El o respinge, spunând că nu tinichea îi trebuie, ci drepturi pentru neamul său. Atunci ofiţerul îl somează, ca în decurs de 24 de ore să părăsească Viena. Se întoarce deci acasă, amărât până în adâncul sufletului de atâta nerecunoştinţa.

Cuprins de melancolie bolnăvicioasă scrie în testamentul său din 20 Decembrie 1850: “Unicul dor al vieţii mele e, să-mi văd naţiunea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes; ba tocmai cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimic”.

Cu doi ani mai târziu, în 1852, împăratul Frantz Iosef vine prin Ardeal şi în 21 Iunie e în Câmpeni. Iancu vine, să fie primit în audienţă. Aghiotantul împăratului însă, contele Grüene, nici nu vrea să audă de asta, ci-l dă pe mâna jandarmilor lui Lowenhart, care îl dau afară pe uşe şi-l zmintesc în bătăi. Amărât şi cu sufletul tulburat bietul Iancu pleacă căutând mângâiere între Moţii săi din munţi.

Cum se vede însă, stăpânirii austriece îi părea primejdios. De aceea în Septembrie sosesc în Câmpeni trei companii sub comanda colonelului Springinsfeld şi arestează pe toţi fruntaşii români, mai ales pe cei care au avut roluri în legiunile Moţilor, iar pe Iancu îl urcă într-o trăsură şi-l trimit sub escortă la Alba-Iulia. Aici nefericitul erou e aruncat în temniţă, pălmuit în faţă de funcţionarul Hohn şi bătut de jandarmi şi temniceri până la leşin. Când după câteva săptămâni i se dădu drumul din închisoare, bietul Iancu nu mai era, decât umbra celui ce a fost. Mintea-i începuse să se tulbure de chinurile morale şi trupeşti îndurate din milostivirea austriacă, şi în curând i se întunecă de tot. De aici încolo ca o umbră rătăci prin munţi din sat în sat încă douăzeci de ani, cântând îndurerat din fluier şi vorbind despre suferinţe – o adevărată mărturie vie a blestematei recunoştinţe habsburgice. Poposea mai des la covrigarul Ion Stupină din Baia de Criş, unde dormea pe o targă. În dimineaţa de 10 Septembrie 1872 Stupină îl găsi mort pe targă, cu fluierul lui drag lângă el. Aşa s-a stins cel mai nenorocit mucenic pe care l-a avut neamul românesc din Ardeal.»*

*Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal,  ediția, a 4-a, Bacău: Vicovia, 2008, p. 221-224


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment