lun. oct. 26th, 2020

  Pogorârea Sfântului Duh la Rusalii constituie o experienţă fundamentală a creştinismului primar, a primelor secole creştine, care i-a schimbat pe ucenicii Mântuitorului Hristos, din simpli pescari, descurajaţi şi ascultători, puţin perspicaci, în bărbați fermi şi tari în credință, plini de har şi putere dumnezeiască, vestitori ai Învierii şi curajoşi în transmiterea mesajului Cuvântului primit de la Învățătorul lor (Faptele Apostolilor 1, 8; 2, 14; 4, 13, 19; 5, 29, 40-42). Astfel, luminaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ei au început să predice deschis înaintea întregului popor şi a autorităţilor iudaice că Iisus era Mesia şi Domnul (Faptele Apostolilor 2, 22-24, 36; 4, 12; 5, 31) cu convingerea că acelaşi Domn Iisus Hristos, Înălţat la ceruri le-a trimis de la Dumnezeu Tatăl pe Duhul Sfânt. Duhul Lui i-a inspirat să vorbească şi în alte limbi necunoscute lor până atunci despre măreţiile lui Dumnezeu, în acelaşi timp le dădea capacitatea de a explica într-un mod clar şi logic vestea mântuirii. Acesta nu era doar, un dar exceptional – harismatic – dăruit apostolilor, o înzestrare a slujitorilor Cuvântului ca să vorbească cu înţelepciune, ci era un har al lui Dumnezeu acordat tuturor celor botezaţi sau celor care urmau să se boteze (Faptele Apostolilor 10, 44-46, 11, 15).

Exista convingerea comună că astfel s-a împlinit profeţia lui Ioil pentru timpul eshatologic al mântuirii, în care Dumnezeu a revărsat din Duhul Său peste tot trupul (2, 16-21). Chiar dacă Iisus lucrează deja pe pământ cu putere, totuşi pentru comunitatea primară, marele eveniment al Cincizecimii a fost de o importantă capitală prin revărsarea Duhului Sfânt peste toţi. Sfântul Ioan Hrisostom (Gură de Aur) este unul din puţinii care afirmă că Duhul Sfânt S-a pogorât peste cei doisprezece Apostoli[1], fapt care a făcut rodnică lucrarea mântuitoare a lui Iisus pentru toţi cei care au crezut în El. Acelaşi Duh Sfânt prin care Iisus a fost zămislit în pântecele Fecioarei Maria va da naştere Bisericii la Cincizecime; şi după cum a fost nedespărţit de Iisus Hristos după ungerea botezului Său, tot astfel a însoţit apostolatul “de la Ierusalim până la marginile pămantului”.

De asemeni, Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii au fost vestite şi prin graiurile psalmistului David: „Trimite-vei Duhul Tãu” (Psalm 103, 31) şi „În tot pãmântul va ieşi vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalm 18, 4)[2]. Centrul acestei istorii îl constituie intrarea păgânilor în Biserică, intrare aprobată de întrunirea Sinodului Apostolic de la Ierusalim: începând cu Corneliu şi familia sa, continuând prin călătoriile misionare ale Sfântului Pavel, neamurile au devenit un Popor, Poporul lui Dumnezeu, ethne au devenit laos (Faptele Apostolilor 15, 14). Neamurile, realităţi pământeşti, “carnale” au devenit un popor, realitate din ordinea iconomiei mântuirii[3].

Duhul Sfânt este în primul rând principiul dinamic al mărturiei apostolice care asigură extinderea şi creşterea Bisericii. Cu siguranţă, în acel moment s-a pus începutul dinamicii credinţei în istorie prin puterea şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Autorul Faptelor a construit expunerea sa asumând o tradiţie care interpretase evenimentul în raport cu unele valori care erau trăite în sărbătoarea iudaică a Cincizecimii. Această sărbătoare a Cincizecimii sau “a săptămânilor” (Ieşirea 34, 22; Deuteronom 16, 10) era la origine o sărbătoare a secerişului (Ieşirea 23, 16), asociată “zilei primiţilor” (Naum 28, 26). Evoluţia liturghiei sărbătorii, cu relativa ei teologie, ne permite să înţelegem substratul textului Sfântului Evanghelist Luca: Cincizecimea sărbătoreşte “ziua adunării” (Deuteronom 4, 10; 9, 10; 18, 16), adică promulgarea Legii la Sinai.

Istorisirea apostolică despre Pogorârea Duhului Sfânt începe cu un verset care încadrează în timp şi spaţiu evenimentul (v.1) şi se încheie cu afirmaţiile despre efectul extraordinar pe care acesta l-a produs (v. 4). Naraţiunea dobândeşte astfel unitatea sa literară prin intermediul unei incluziuni: “Erau toţi împreună la un loc” (v. 1); şi “S-au umplut toţi de Duh Sfânt” (v. 4). Astfel fenomenele care însoţesc Pogorârea Duhului Sfânt sunt descrise într-un limbaj particular. Se vorbeşte mai întâi de un “vuiet ca de suflare de vânt” – ήχος ώσπερ φερομενης πνοής βιαιας – care în v. 6 este numit “voce, sunet” – φωνή, care provine “din cer” (Faptele Apostolilor 2, 1-4).

În cazul de faţă cerul reprezintă simbolul locuinţei lui Dumnezeu, de unde El vorbeşte poporului Său (Ieşirea 20, 22; Deuteronom 4, 36). Apoi apare un fenomen cu caracter vizual, manifestarea unei realităţi supranaturale, care apare sub forma “limbilor ca de foc” care sunt “împărţite” şi aşezate peste cei prezenţi. Se spune despre ei că “s-au umplut de Duhul Sfânt” – έπλήσθησαν παντες πνεύμτος άγίου – şi că au început să vorbească “în alte limbi” – λαλείν έτέραις γλώσσαις[4]. Aceste evenimente încearcă să-i conştientizeze pe cei care află despre ele că Apostolii au fost investiţi de prezenţa dumnezeiască intuită ca dar al Duhului.

Apostolii au văzut darul Sfântului Duh de la Cincizecime ca pe un Nou Legământ. Din acest legământ ia naştere noul popor al lui Dumnezeu care nu mai este legat de legi impuse din afară, ci de transformare interioară săvârşită prin lucrarea Duhului care dă naştere unei atitudini filiale noi faţă de Dumnezeu. Toţi cei de faţă erau “uimiţi şi se minunau” (Faptele Apostolilor 2, 7), erau într-o stare de perplexitate pentru că nu puteau să se lamurească şi să afle un răspuns potrivit fenomenului la care asistau. În urma acestui eveniment de importanţă majoră pentru creştinism, Apostolii sunt trimişi să propovăduiască Evanghelia tuturor neamurilor care sunt sub soare, dovedind faptul că Biserica este deschisă universalităţii.

Apostolii şi toţi ucenicii vorbeau limba altor popoare, anunţau în acele limbi măreţiile lui Dumnezeu ca un revers al împrăştierii limbilor de la Turnul Babel. Toate aceste măreţii ale lucrării lui Dumnezeu pun în evidenţă faptul că această istorie sfântă, începută în Vechiul Testament, desăvârşită în Hristos, continua să se desfăşoare prin Biserică. Faptele Apostolilor ne amintesc că era deja lucrător în Vechiul Testament şi că a vorbit prin gura profeţilor (Faptele Apostolilor 1, 16; 4, 25) dar era lucrător şi în Noul Testament: El este cel care L-a asistat pe Iisus Hristos în alegerea Apostolilor (Faptele Apostolilor 1, 2).   Este evident că întreaga istorie a mântuirii este rodul lucrării celor trei Persoane a Sfintei Treimi şi că, Duhul lucrează dintru început. Pogorârea Duhului Sfânt nu precede venirea lui Mesia ci, dimpotrivă, este o consecinţă a acestei veniri.

Pentru Noul Testament, înălţarea de-a dreapta lui Dumnezeu a naturii umane, pe care Cuvântul a unit-o în Sine şi care a devenit natura proprie a lui Hristos – adică îndumnezeirea firii  omeneşti – această realitate constituie condiţia Pogorârii Duhului Sfânt, care are drept scop să extindă la toţi oamenii ceea ce s-a săvârşit mai întâi în Hristos. Este ceea ce expune Sfântul Apostol Petru: “Dumnezeu l-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori. Deci, înălţându-Se de-a dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, El L-a revărsat pe Acesta aşa cum vedeţi voi şi auziţi acum” (Faptele Apostolilor 2, 32-33)[5].

Aceeaşi învăţătură o regăsim la Ioan, el comentează cuvintele Scripturii citate de Iisus: “Râuri de apă vie vor curge din inima Lui. Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred într-Însul. Că Duhul încă nu era dat pentru că Iisus încă nu fusese preamărit” (Ioan 7, 38-39). La fel, însemnătatea cuvintelor lui Iisus: “Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7). Această revărsare eshatologică a Duhului, vestită de profeti, făgăduită de Iisus ca urmare a Învierii şi Înălţării Sale irupe în, ziua în care Sfinţii Apostolii s-au adunat în momentul sărbătorii ebraice a Cincizecimii: “Şi au fost umpluţi de Duh Sfânt toţi şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 4). Trebuie notată expresia “au fost umpluţi de Duh Sfânt”, care se întâlneşte de mai multe ori în Faptele Apotolilor (4, 8 şi 31; 6, 5 şi 8; 7, 55) evidenţiind plinătatea darului Duhului, făcut de umanitatea îndumnezeită a lui Hristos Bisericii, Mireasa Sa.

Acest dar are drept scop izvorârea unei vieţi noi în rândul creştinilor şi în sânul umanităţii, viaţa după Duh. Însă, lucrarea principală a Duhului este aceea de a transmite puterea dumnezeiască celor pe care Hristos, în timpul activităţii pământeşti i-a ales drept vase comunicante pentru a transmite umanităţii întregi ceea ce El a săvârşit odată pentru totdeauna. Aceste vase alese sunt Apostolii, Duhul Sfânt lucrând prin ei. Ceea ce le-a dăruit Apostolilor la Cincizecime, Duhul Sfânt, n-a fost mai cu seamă o sfinţenie personală cât mai ales puterea Duhului pentru a putea duce la împlinire lucrarea misionară. Acest dar este total pentru că este dumnezeiesc.

Personalitatea Sfântului Apostol Pavel a atras admiraţia tuturor celor ce s-au ocupat îndeaproape de tot ce a făcut el în cei 30 de ani de activitate misionară. Dar nimeni nu l-a înţeles şi nu l-a admirat mai mult ca Sfântul Ioan Gur de Aur, care a pătruns, a simţit, a preţuit gândurile şi inima lui, a apreciat just greutăţile şi meritele marelui apostol. Nimeni nu a arătat mai multă admiraţie şi recunoştinţă faţă de Sfântul Apostol Pavel decât marele Ierarh păstor şi misionar, care a tâlcuit viaţa şi opera Sfântului Pavel cu competenţa, cu talentul, cu inima şi cu gura sa de aur, într-un chip neîncetat de nimeni în Biserică.

În scrierile sale, Sfântul Ioan de Aur îl consideră pe Sfântul Apostol Pavel mai presus de Sfinţii Vechiului Testament, de Sfântul Ioan Botezătorul şi chiar mai presus decât îngerii din cer, datorită virtuţiilor şi meritelor sale[6]. A scrie despre acest mare Apostol este o iniţiativă nu doar exigentă şi anevoioasă, dar în primul rând un un lucru de mare responsabilitate mai ales pentru actualitatea nereu deplină a vieţii şi învăţăturii sale.

Sfântul Apostol Pavel a fost recunoscut de la început de Biserică ”Apostolul neamurilor” (Galateni 2, 7). ”Unitatea Bisericii” şi ”viaţa de comuniune” sunt două deziderate care s-au împletit organic în viaţa şi activitatea marelui Apostol, ele nefiind decât reflexe ale aceleaşi chemării de drept divin, pe care o pune în faţa preoţilor adecvaţi la Milet, pe baza tuturor actelor sale: ”slujba aceea pe care am luat-o de la Domnul Iisus Hristos, de a mărturisii Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20-24)[7].

Alăturat acestei mărturisiri a Evangheliei şi în ajunul despărţirii sale de Asia Mică, Sfântul Apostol Pavel transmite preoţilor din Efes, şi prin ei Bisericii de peste veacuri, şi imperativul fundamental al păstrării Bisericii înfinţate prin această mărturisire: ”Drept aceea, luaţi aminte, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o Hristos prin Însuşi Sângele Său” (Faptele Apostolilor 20, 28). Un scop bine fundamentat al marelui misionar al creştinismului este înfinţarea de noi comunităţi creştine, numite Biserici, prin mărturia sa apostolic şi creşterea, astfel, a trupului lui Hristos. Acest lucru a reprezentat şi un motiv al afirmării necesităţii de consolidare şi păstrare ale acestui organism viu numit Biserică, după cum el însuşi o afirmă direct cerinţelor: ”pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile” (II Corinteni 11, 28). Astfel, cu timpul, imperativul propovăduirii Evangheliei pentru extinderea Bisericii a devenit o stingentă condiţie de afirmare şi păstrare a indentităţii acestei Bisericii printr-o mărturie creştină vie a unităţii ei în Hristos. Epistolele pauline insistă în mod particular asupra finalităţii acestei lucrări: sfinţenia personală. Puterea Dunhului dăruită Apostolilor la Cincizecime n-a foat numai un botez, ci a constituit o adevărată consacrare a lor, constituindu-i slujitori ai Evangheliei.

În timpul activităţii pământeşti a lui Hristos, accesul oamenilor la puterea Duhului Sfânt se săvârşea numai prin Hristos şi în Hristos. După Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, relaţia cu Hristos are loc numai prin Duhul şi întru Duhul Sfânt. În timpul propovăduirii Evangheliei, Hristos era prezent în mod vizibil, era înaintea ucenicilor. Înălţarea la ceruri a înlăturat această vizibilitate concretă: “Lumea nu Mă va mai vedea”, iar această plecare a Domnului este reală. Însă Pogorârea Duhului Sfânt a restituit lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos[8] şi-L descoperă acum nu înaintea, ci înlăuntrul ucenicilor: “Voi veni la voi, cu voi fi-voi până la sfârşitul lumii”, prezenţa Domnului fiind reală, ca şi plecarea Sa. “În ziua aceea, ziua Pogorârii Duhului Sfânt, veţi cunoaşte că Eu sunt cu voi”. Această interiorizare are loc tocmai prin lucrarea Duhului Sfânt după cum mărturiseşte şi Sfântul Pavel: “Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt care ni s-a dat” (Romani 5, 5).

Revărsarea Duhului Sfânt descrisă în Faptele Apostolilor (2, 1-13), nu este singulară în Cartea Faptelor Apostolilor. Sfântul Evanghelist Luca descrie şi alte pogorâri ale Duhului Sfânt asemănătoare celei din Ierusalim la sărbătoarea Cincizecimii cum ar fi pogorârea Duhului peste Corneliu şi casa sa (Faptele Apostolilor 10, 44-48; 11, 15-18), descrisă în termeni asemănători celei amintite. Autorul Faptelor prezintă dăruirea Duhului Sfânt şi altor persoane, cum ar fi samaritenii convertiţi şi ucenicii din Efes (Faptele Apostolilor 8, 14-18; 19, 1-7). Există apoi aproape o nouă Cincizecime a comunităţii rugătoare după eliberarea din închisoare a Sfântului Apostol Petru şi a Sfântului Ioan (Faptele Apostolilor 4, 29-31).

 Pr. Drd. Constantin Bîrsan Nicolae         


[1] Sfântul Ioan Hrisostom, Acta Apostolorum, Homilia, III şi IV, în P. G., 60, p. 33

[2] Î.P.S.Prof. Dr. Teodosie Petrescu Arhiepiscopul Tomisului, Cartea Psalmilor şi importnaţa ei în viaţa pastoral-misionară a Bisericii, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2008, p. 146

[3] Y. Congar, Credo nello Sprito Santo, I, Brescia, 1981, p. 58

[4] Ibidem, p. 59

[5] Ibidem, p. 62

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele 7 cuvântări ţinute spre lauda Sfântului Apostol Pavel, trad. de Pr. Matei Pâslaru, în Revista B.O.R., 1971, nr. 11-12, p. 1212  

[7] Ibidem, p.1216

[8] Î.P.S. Prof.  Dr.  Teodosie Petrescu Arhiepiscopul Tomisului, op.cit., p. 145


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Departament corespondenti

By Departament corespondenti

Departament corespondenți - pentru toți corespondenții noștri

Lasă un răspuns