Dum. sept. 27th, 2020

   25 octombrie 1921. Nașterea REGELUI MIHAI I la Palatul Foișor, de pe domeniul Peleș.
Eram copil, atunci când Bunicul a scos o cărțulie pe care o ținuse multă vreme ascunsă, unde am văzut pentru prima oară imagini cu Regele Mihai. Erau imagini din perioada adolescenței sale, când purta titulatura de Mare Voievod de Alba Iulia. Bunicii mi-au vorbit despre el și despre Regatul României. Tot atunci am văzut întâia oară și harta României Mari, iar Bunicul mi-a arătat cetățile de pe Nistru, frontiera de Răsărit a Europei civilizate… 

De atunci am năzuit la ziua când Regele Mihai va reveni pe Tronul României. Adică, restaurarea ordinii de drept răsturnate samavolnic de ocupația sovietică și ciracii ei locali în 1947. Adică, revenirea la normalitatea uzurpată prin instaurarea anormalității.

Anii au trecut. Îi ascultam mesajele transmise de Radio Europa Liberă de Crăciun, în fiecare an, cu sentimentul că aveam acces la mesaje venite dintr-un alt ev, demult îngropat în uitare și ignoranță. Și care se putea întoarce cândva… Am înțeles curând după Decembrie 1989 că încă nu era posibil. Ei, comuniștii, erau încă prea puternici și nu-și schimbaseră decât blana… Exilul s-a prelungit nefiresc, cu rare tentative de a reveni, la care regimul răspundea, respingându-l, ca pe un dușman periculos. Periculos pentru ei, desigur…

Regele continua să exercite asupra a milioane de supuși fascinația arhetipală a monarhului ascuns, mit aparținând Tradiției primordiale și regăsit, până azi, în cultura arhaică a tuturor popoarelor lumii.
Momentul celor trei zile ale Paștelui din 1992, cu un milion de oameni ovaționându-l pe străzile Bucureștiului, a fost – dincolo de speranțele zămislite – doar licărirea de o clipă a icoanei unei Românii care ar fi putut să fie dacă nu ar fi fost să nu fie… Pentru că, din păcate, masele, cei mulți, au vrut mereu altceva. Și au primit… Pe Iliescu, pe Băsescu, pe Iohannis. Unul mai chipeș decât celălalt.
Revenirea, în cele din urmă, a Regelui, a însemnat o reinstituționalizare, în viața poporului român, a Casei Regale. Nu știu să mai existe vreo republică în care o casă regală să cunoască atâta influență și simpatie precum Casa Regală a României. Să fie doar o concesie făcută dreptății Istoriei în schimbul perpetuării modelului republican ilegitim? Sau pur și simplu un reflex al României profunde, care sub zgomotul zilnic continuă să creadă?

Este greu de spus.
În decembrie, Regele Mihai a repurtat încă o victorie. Într-o republică, el a avut parte de funeraliile unui Rege. Bicisnica republică, prin toate instituțiile și autoritățile sale, precum și Biserica, l-au recunoscut ca Rege și l-au tratat ca atare pe ultimul drum. 
Istoria românilor continuă să fie un paradox deseori stupid. Dar, dincolo de toate, astăzi e vremea să ne amintim, din nou, de el…

de Florin Dobrescu


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Florin Dobrescu

By Florin Dobrescu

Vicepreşedinte la Asociația "Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei", SECRETAR la Fundația "Ion Gavrila Ogoranu"

Lasă un răspuns