lun. sept. 28th, 2020

Din cerul verii mai văd o căsuță,
Cu albi pereți şi prispa deschisă,
pământul era cald şi odihnitor
şi-n casă patul era îmbrăcat de-o velință.

Ce grijă o purtase pe mama, la drum,
nu mi-a fost nici azi împărtăşită,
dar curtea, în care am intrat
era toată în linişte împodobită!

Doar pe el, pe Moş Florea, îl zăresc,
cu mustața gălbenită de țigară
şi degetele mâinii drepte erau,
să zic, cuprinse de aceiaşi culoare.

Privirea era o lumină tristă,
supusă grijii zilelor dintrun sfârşit,
căci genunchii bătrânului nu s-au odihnit,
sub un copil, ce cuvântul tată i-a rostit.

Lumina răzbătea odihnitoare-n cuvânt,
dintro încăpere şi aspră şi mângâietoare,
o adiere de dragoste peste chemări,
peste apusul unei taine călătoare.

Trecut-au ani peste cuvinte,
înflorit-au amintiri peste iubiri
şi parcă un dor mocnit, neisprăvit,
altă lumină întâlnind alte trăiri.

Moş Florea cu albă colilie cămaşă 
şi chimir, de galbeni odihnit,
îmi stă pe retină şi suflet
şi mă „dojeneşte”- Tu, iar m-ai pomenit!

Eugenia Bucur29.10.2018


 Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Eugenia Bucur

By Eugenia Bucur

poet

Lasă un răspuns