Share
Fragment din romanul „ZBORUL SPRE STELE” – premiul LSR pe 2014.

Fragment din romanul „ZBORUL SPRE STELE” – premiul LSR pe 2014.

 ***

            Ştefan medita amuzat că tocmai când se gândea că a descoperit o fragă în pârgă de care putea să se bucure culegând-o să-i savureze aroma şi frăgezimea, a apărut acest rival. De fapt, uitase de un amănunt pe care nici nu-l luase în calcul şi anume că aceşti tineri pot apărea cu zecile, fiind plin litoralul cu ei. Doar nu avea monopol asupra fetei. Zâmbi distrat. Tot îi rămânea şi lui ceva: mamă-sa Gloria. O privi pe Dalia cu interes şi descoperi că nu prea ar avea ce pierde dacă pe fată o va cuceri unul dintre tineri. Chiar poate ar fi într-un câştig substanţial. Fata avea doar tinereţea de partea ei şi mai nimic în plus, pe când mama…
   Gloria observă că pe faţa lui Ştefan a apărut zâmbetul.
   - Ce-i atât de amuzant? La ce te gândeai de ţi s-a luminat faţa dintr-odată? Trecuse direct de la exprimare protocolară cu dumneavoastră, la una amicală, ca între doi cunoscuţi.
   - Cine poate şti? Nu întotdeauna ne putem deschide sufletul ca pe o carte în faţa unui străin, să poată oricine citi şi descoperi tot ce noi încercăm să ascundem de privirile indiscrete şi iscoditoare. Mă gândeam poate la timp!
   - La timp? Ca vreme sau aşa, metaforic? întrebă Gloria nedumerită.
   - Mă uitam la cei doi tineri şi mă gândeam la timpul care a trecut peste mine. De multe ori mă întreb: ce mai înseamnă pentru mine timpul, la cei patruzeci de ani? Simt că am pierdut mult timp preţios, căruia puteam să-i dau o altă dimensiune. Puteam să mă apuc de o altă profesie când eram ca ei şi când vedeam viaţa din altă perspectivă, mult mai optimistă. Mi-ar fi plăcut de exemplu, să mă fac romancier. Aici, pe litoral, vezi atât de multe lucruri şi întâmplări, încât poţi umple cu ele mii de pagini de roman. Aveam timp să scriu multe romane, profunde şi realiste. 
   - Crezi?
   - Puteam scrie şi despre dragostea de care cu toţii avem nevoie în viaţă. Eu pot spune că am ratat momentul când dragostea putea să-mi inunde sufletul ca un râu revărsat peste o câmpie însetată, dând viaţă altor trăiri şi realizări ale sufletului şi nu numai.
   - Dar ce, nu ai întâlnit dragostea? Nu ai descoperit-o încă în cei patruzeci de ani?
   - Când am crezut că am întâlnit-o a fost doar o iluzie. Oferind totul pe altarul iubirii am crezut că cea căreia îi dedic aceste nobile sentimente, va şti să le păstreze nealterate şi să se bucure de sinceritatea lor. Uneori te mai şi înşeli!
   - Ce pot să spun? Aşa este, nu poţi înţelege întotdeauna aceste hăţişuri ale sufletului, fie el al unei femei sau al unui bărbat. Eşti convins că ţi-ai găsit perechea, însă constaţi că te-ai înşelat.
   - Gloria, doamnă dragă, dragostea trebuie cultivată continuu, trecu Ştefan la o abordare directă, neprotocolară. Iubirea nu poate rezista multă vreme dacă nu este exemplificată prin fapte, dacă zilnic nu-i dai dovezi că există în sufletul tău, aşa cum flacăra nu poate rămâne aprinsă dacă nu este alimentată cu oxigen. Ca să exemplifice acest lucru acoperi o lumânare cu un pahar făcând ca aceasta să se stingă. Iubirea nu poate fi durabilă dacă nu este protejată. Fiecare gest motivat de iubire o intensifică şi o cuantifică. Atunci când nepotrivirile şi spiritul dominator al unuia dintre parteneri, stări care ar distruge dragostea, sunt reduse la tăcere, dragostea va învinge mereu. 
   Reprimarea dragostei duce la dispariţia ei. Dacă impulsurile de amabilitate şi generozitate sunt reprimate, ele dispar, iar inima devine rece şi însingurată. Simt că eu am lăsat ca inima celei care a fost legată de mine să tânjească după dovada că dragostea mea a fost sinceră. Eu eram convins că i-am acordat-o. Nu ştiu în ce măsură ea a fost mulţumită de acest lucru. Înseamnă că planta preţioasă a iubirii nu a fost suficient de bine îngrijită cu gingăşie, pentru a cultiva roadele străduinţei mele, iubirea puternică, viguroasă şi plină de satisfacţii. Acum doar asta regret de la timpul irosit. Poate dacă eram mai atent la viaţa de cuplu nu mi se întâmpla ce mi s-a întâmplat şi acum eram împreună.
   Gloria îl descoperea cu surprindere şi plăcere pe un alt Ştefan. Un bărbat romantic şi sensibil, care vorbea metaforic despre ploaie, soare, câmpii însetate, aşa cum vorbea despre viaţă, iubire, fericire sau tristeţe. 
   - Asta înseamnă că o mai iubeşti? întrebă ea îngrijorată. Regreţi după ea?
   - Nicidecum. Este posibil să o urăsc chiar dacă nu merită acest lucru, pentru că a distrus puritatea unor frumoase sentimente ale tinereţii. Nici acum nu ştiu care este mai vinovat dintre noi doi de eşecul căsniciei noastre.
   - Ai tot timpul să mai încerci. Poate vei descoperi o nouă comoară, un alt filon de aur, mina ta de diamante şi rubine, care dacă la început vor fi neşlefuite, tu vei şti să le dai strălucirea are să le scoată valoarea în evidenţă. Nu spuneai că ai expertiză în acest domeniu?
   - Putem cumva anticipa ce ne rezervă ziua de mâine? mai spuse el privind cu nostalgie la Dalia, aflată în braţele tânărului ei partener.
   - Te înţeleg. Doare să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte la rândul lui, dar cel mai dureros este să iubeşti pe cineva şi să nu găseşti niciodată curajul de a-i spune ce simţi. Poate că în perioada cât aţi fost împreună nu ai reuşit s-o faci să înţeleagă că o iubeşti cu adevărat. Ştiu că atunci când iubeşti, suferi, când iubeşti uneori mai ai şi temeri, mi s-a întâmplat de atâtea ori. Ţie ca bărbat poate nu. Nu ai înţeles că atunci când iubeşti poţi să şi pierzi? Atunci când eşti îndrăgostit şi când iubeşti cu pasiune, uiţi uneori de tine. Pentru că atunci când iubeşti, lumea ideală din jurul tău dispare. Există o singură persoană şi un singur EA sau EL, care se cheamă Iubire. Îndrăgostitul se subordonează altor legi nepământene. Când iubeşti cu adevărat eşti sclavul acestui fenomen supranatural.
   - Poate că ai dreptate în tot ce spui. Poate că nu am făcut totul ca să înflorească în sufletul ei şi să se dezvolte sentimentul profund al iubirii, sentiment care să o ţină legată de mine nu prin actul căsniciei noastre, ci prin dragostea ei adevărată.
   - Să ştii că dacă tot suntem la ora confidenţelor şi nu ştiu ce ne-a apucat, până se întoarce Dalia la masă, pot să-ţi încredinţez faptul că şi eu m-am lăsat atrasă de iubire când l-am întâlnit pe Laurenţiu, tatăl fetei. Este adevărat că eram cu şapte ani mai tânără şi la o femeie acest lucru contează foarte mult. M-am îndrăgostit de el de cum l-am văzut. Nici Laurenţiu nu a rămas indiferent. Eram într-o dulce rătăcire pe ţărmul fanteziei la care a participat şi el. Perioada de început a fost cea mai frumoasă din cei şapte ani petrecuţi împreună. Pe parcurs am cunoscut-o şi pe Dalia. Era o copilă la fel de drăgălaşă ca şi acum, numai că atunci era doar o copilă, pe când acum este o femeie în puterea cuvântului. Nu ai observat?
   - Ba da. Cum era să-mi scape? răspunse el privind nostalgic la ce se întâmpla pe ringul de dans între cei doi tineri.
   - Aş dori să mă crezi. Chiar dacă voi folosi modul tău metaforic de a vorbi, recunosc că am comis o imprudenţă: am îndrăznit să sfidez raţiunea şi să mă las pradă unei iubiri impetuoase când l-am întâlnit pe Laurenţiu, precum o pasăre iubeşte libertatea zborului şi al cerului! El era infinitul meu magic, iar eu doream să devin viaţa lui, acel atom de care nu te poţi dispensa pentru a realiza integritatea unei molecule definitorii. 
   Aproape că aşa s-a şi întâmplat. Am trăit împreună cei mai frumoşi ani după decesul primului meu soţ. Îmi doresc ca acele momente să nu fi fost doar o furtună sau o ploaie de vară ca multe altele. Şi totuşi uneori sunt derutată. Nu mai trăim împreună aceeaşi intensitate a iubirii. Altceva i-a luat locul. Problemele cotidiene ne-au răpit clipele de fericire. La ce folos că acum ne putem permite orice extravaganţă, orice confort, dacă nu mai trăim acea religie a nopţilor când ne mângâiam, ne sărutam, ne ofeream nu numai în gândul minţii, ci şi faptic stări fizice şi sufleteşti unice, până adormeam îmbrăţişaţi ca doi copii? Cred că ţi-am mai spus acest lucru în alt context.
   - Şi acum nu vă mai iubiţi?
   - Ba da, desigur, ne înţelegem destul de bine, ocoli ea cuvântul iubire. Totuşi, parcă nu mai există acea relaţie plină de romantism, plină de poezie şi fior, când era suficient să ne luăm de mână şi să pornim cu gândurile să hoinărim pe tărâmuri nebănuite, uneori chiar interzise. A dispărut acea vibraţie care mă făcea fericită ca om. 
   Nu înseamnă că acum nu ne mai iubim deloc. Doar că… mă repet, altceva a luat locul acelor trăiri. Munca, grija zilei de mâine, afacerile, scadenţele bancare. Parcă nu mai trăim pentru noi şi prin noi. Alte fenomene ne conduc viaţa şi nu mai avem aceleaşi satisfacţii ca în urmă cu şase-şapte ani, când eram mai săraci dar mai fericiţi. Dragostea are mereu nevoie de mici dovezi de afecţiune. Un gest mărunt poate surprinde în mod plăcut persoana care doreşte mereu să fie iubită şi înconjurată de atenţii.
   - Crezi că nu mai poţi fi fericită alături de soţul tău?
   - Nu aş putea susţine acest lucru. M-ar bate Dumnezeu.
   Ştefan a sesizat imediat nemulţumirea interlocutoarei sale în privinţa relaţiilor conjugale. I se simţea în glas regretul că este neglijată în ultimul timp de soţ. Să fie oare geloasă şi pe fiica vitregă? Sau nemulţumită de faptul că soţul ştiindu-se la adăpost, căsătorit cu femeia pe care şi-o dorise, a uitat repede să-i mai acorde aceeaşi importanţă şi atenţie, dedicându-se exclusiv afacerilor? Poate când relaţiile dintre el şi familia Trifan vor evolua, va putea afla mai multe.Virgil Stan
   Totuşi o întrebă:
   - De ce spui aproape şi de ce foloseşti trecutul în vorbire? Nu vă mai iubiţi? Cine vă opreşte să le retrăiţi? Să reveniţi la acele momente unice de la începutul iubirii voastre, de acum şapte ani, când aceasta s-a înfiripat?
   - Problemele zilnice ale afacerilor noastre de familie care mi-au răpit soţul. Poate că mi-au răpit iubirea pe care o primisem ca dar de la viaţă când nici nu mă aşteptam şi la care visasem tot timpul. Apoi soţul meu pe zi ce trece îşi divinizează tot mai mult fiica care creşte şi-i aminteşte prin fizic de mamă-sa. Aceasta poate că este raţiunea vieţii sale. Nu ştiu dacă mai este loc şi pentru altceva în sufletul lui.
   - Nu exagerezi? Încearcă să schimbi ceva. 
   - Aş dori să fiu la fel de modestă financiar ca acum şapte ani, dar să-mi recapăt dragostea de atunci. Mai bine spus să-mi recapăt iubitul, amantul, sau cum puteam să-l numesc în acea perioadă de început a frumoasei noastre relaţii. Pe soţ îl am, totuşi simt că am pierdut ceva foarte important pentru sufletul meu – mi-am pierdut iubitul.
   - Ai dreptate, nu putem să le avem pe toate oricât ne-am strădui. Dacă pe de o parte vom câştiga, acest lucru se întâmplă în detrimentul celeilalte părţi. Recunosc faptul că cel puţin nouă, bărbaţilor, afacerile şi creşterea bunăstării ne iau minţile. Ne fac să uităm că mai sunt şi alte valori de care ar trebui să ţinem cont şi cărora să le dăm prioritate. Uităm de soţii, de copii şi mai ales de părinţi. Parcă cel mai important pe lume ar fi averea. Cât mai multă avere. Uităm de faptul că cea mai importantă avere de care are nevoie omul este iubirea, fericirea, o viaţă plină de sentimente, în care cei dragi să-şi găsească locul, să se simtă ocrotiţi şi mereu iubiţi.
   - Da, viaţa nu este uşoară. Ai multe de îndurat… Ai multe de depăşit… Şi foarte multe de realizat! Tocmai de aceea, ar trebui să ne oprim pentru o clipă şi să ne întrebăm dacă am descoperit “acel ceva” pentru care merită depus tot acest efort? “Acel ceva” pentru care să alergi şi să nu te dai bătut orice s-ar întâmpla? Ce anume este “acel ceva” care stârneşte în tine pasiune, entuziasm şi te face să te simţi viu?
   - Viaţa este o luptă continuă. Nu-i deloc uşor să-i faci faţă. O simt asta zilnic, din zori şi până în noapte târziu, când reuşesc în sfârşit să adorm şi să scap de griji până a doua zi când o iau de la capăt.
   - Priorităţile pentru care merită să ne luptăm pot fi copiii noştri, familia, poate fi o cauză în care crezi, poate fi o nedreptate ce necesită a fi îndreptată, sau poate fi un dar pe care îl ai de oferit cuiva drag. Indiferent ce este, indiferent dacă are impact doar pentru cei din jurul tău sau pentru o lume întreagă, pentru generaţia actuală sau pentru cea ce va urma, trebuie să găsim “acel ceva” şi să ne îndreptăm către el energia, inteligenţa, creativitatea şi faptele noastre.
   - Da, uneori avem impresia că nu ne mai aparţinem doar nouă, ci aparţinem tuturor celor din jurul nostru, celor care ne înconjoară, fie că ne sunt cei dragi şi apropiaţi sufletului, fie simpli trecători ai vieţii, cei care se intersectează involuntar zilnic cu noi păşind pe strada vieţii.
   - Ar trebui să ne reamintim de acest lucru în fiecare zi, de fiecare dată când sufletul ne este plin de bucurie, de fiecare dată când vedem în jurul nostru oameni ca şi noi ce au în faţa lor propriul munte pe care vor să-l cucerească. Să ne amintim că naşterea noastră nu a fost o simplă întâmplare, urmarea unei clipe de dragoste şi rătăcire a părinţilor noştri…. 
   - La această menire ar trebui să se gândească cel mai mult politicienii. Ei se cred că sunt Mesia care a venit să izbăvească lumea de rele, dar în fond nemernicii nu se gândesc decât la prosperitatea lor.
   - Ştiu asta la fel de bine ca şi tine, mai ales când vin după sponsorizări în campaniile electorale şi…
   Apariţia la masă a celor doi tineri a făcut să se întrerupă momentul destăinuirilor şi al filosofărilor între doi oameni maturi, aflaţi fiecare în căutarea altui ceva. Gloria – a iubirii pe care se temea că o pierduse, Ştefan – a unei noi iubiri care să ia locul celei furate.

***

de Virgil Stan


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment