De profundis (Partea XXXI)
… Atunci când vom ajunge să înțelegem că nu există un hotar între bine și rău, că binele nu este decât o legiferare relativă la dimensiunea numită om … atunci să fim siguri că suntem mai aproape ca oricând de distrugerea rasei noastre …
Faptele noastre cele bune nu sunt decât un mod viclean de a ne legifera confortul cel de toate zilele … Putem deci fi fericiți atâta timp cât nu ne dăm seama că nu suntem fericiți…
„Mă doare şi dacă vorbesc despre acestea, dar şi dacă păstrez tăcerea, tot mă doare. Din toate parţile aceeaşi suferinţă.” (Prometeu)
Individul: Binele și răul vor dispare datorită egoismului nostru interior … Dar nu putem trăi fără acest eu interior, pentru că el este cel ce ne definește … drăguțul și neprețuitul nostru ego în jurul căruia se învârte întreg universul … Oare ce am mai fi fără acest ego, fără de care nu am mai fi noi înșine … fără de care lumea și universul nu s-ar mai pune în mișcare, iar binele și răul nu ar mai exista …
De profundis: Acest lucru ni-l poate spune foarte bine creștinismul sau budhismul … pentru că ele sunt cele două religii care s-au chinuit să ucidă pentru totdeauna acest ego … fără de care nimeni nu ar mai fi eu în acest univers … Nu putem exista fără a fi noi înșine, de aceea avem nevoie de a fi noi înșine, iubindu-ne și existând așa cum suntem …
Individul: Nu suntem cu toții decât fantoșele ce-și joacă piesa pe o scenă improvizată și inexplicabilă de univers, marionete de a le căror ațe trag necunoscute hazarduri și zaruri ale întâmplării. Pozitiviști sau nihiliști – cu toții sunt jucați la masa universului de Absurd și Întâmplare.
De profundis: În secret fie spus, singura libertate si demnitate ce i-a ramas omului este aceea de revoltă față de acest mecanism imens care este lumea. Vom accepta legile rațiunii și ale naturii, vom accepta binaritățile eu-lume, bine-rău, moarte-viată, dar secretul cel mare este acela de „eu” ca om rațional, mă despart acum de aceste duplicități. Singura salvare apare aici, în momentul în care spui Nu atât lui Da, cât și lui Nu, atât binelui, cât și răului, atât vieții cât și morții. E negarea mecanismului central al vieții. Biologic și chimic viața este duală, și mai departe către abstract se menține aceeași dualitate. E ca și cum ai vrea să scapi chimic de dualitatea unui atom dintre electron și nucleu. Dualitate care la rândul ei merge mai departe. Această divizibilitate până la cele mai mici particule ale elementelor ține doar de demonstrarea lor tehnologică și teoretică. Viața în sine nu face decât să respecte aceste legi chimice la nivel informativ în creier. Spectacolul este bine regizat, destinul nostru este aventura și curiozitatea de a ne descifra propria viațâ, propria chimie și biologie care se propagă prin informația interioară către exterior. Suntem și trăim ceea ce gândim. Dar nu acesta este scopul ideilor mele, de a demonstra științific, faptul că viața este un teatru, ci de a găsi un răspuns la cele care se întamplă și pe care le facem să se întample oriunde am fi plasați în univers.
Individul: Trei alegeri: sinuciderea, imbecilizarea sau nebunia de a te urmări ca pe un absurd. Nietzsche ne-a dat nihilismul, Camus – absurdul. De retțnut, că la Camus absurdul este ceva exterior omului, este ceva ce ține de evenimentele care se abat de pe drumul raționalului. Absurdul este o deviere de la ceea ce este normal, de la ceea ce Socrate așezase acum 2500 de ani ca fiind drept și normal să se întâmple.
Absurdul îl vad diferit de Camus, îl obersv în ființa mea, în organele mele, în sângele meu, în informația din creier, îl văd în acțiunile umane, în planetă, în universul întreg. Totul este absurd de la un cap la altul, începând cu mine care conștientizez acest aburd ce se joacă în mine de-a viața, de-a fericirea și suferința, de-a orice dualitate și orice nu poate avea un sens și o explicație.
De profundis: Idei despre absurd și nihilism: valorile morale și culturale așezate deasupra omului; omul și valorile echivalează cu absurdul pentru că aceste valori sunt propria lui realizare și dacă sunt depășite devin absurde. Rațiunea este izvorul din care se extrag motivele de a trăi viața, de a acapara puterea prin aristocrații și puternicii pământului. Rațiunea stă la baza meritocrației, și în funcție de meritele intelectuale se conferă puterea. Nu pare absurd, dar puterea e absurdă, pentru că dorința ascunsă de a domina fie intelectual, fie material sau spiritual alte entități biologice e destul de tentantă.
Universul lipsit de aceste valori și rațiuni, de norme si legi apare absurd. Nietzsche crede că ajuns în această zonă psihică, când totul e negat și absurd, nu te afli decât într-o stare nobilă, intermediară spre o regiune mai înaltă, acea lume a supraomului. Acest supraom nu este decat dorința avidă de a nega ceea ce ești, starea actuală a omului. Biologic și chimic vorbind, acest om nu reprezintă decât informația cea mai elevată despre adevăr, libertate, frumos, bine și tot ceea ce nu vrea să țină de absurd. Dar absurdul nu este până la urmă decât negarea lui însăși, pentru că orice teoremă demonstrată presupune contradicția ei. Ce sens are acest absurd pentru noi, pentru viața noastră din moment ce prin el negăm valorile, scopul pentru care trăim, viața, unviersul. Si în momentul în care le-am negat urmează negarea mai departe a absurdului însuși și revenirea ciclică la aceleași valori. Nu vreau sa pară că prin demonstrația absurdului valorile sunt apărate și se ajunge tot la ele, oricum valorile din moment ce dau în absurd sunt compromise.
Individul: Consecința nihilistă reprezintă lipsa credinței în valoare, necesarul zilnic dezgustă, totul sună a gol și zadarnic, iar pesimismul este faza premergătoare nihilismului, anarhism total și moral, ceea ce face ca pesimismul să ducă într-un sentimentalism cosmopolit, în care toți sunt băgați global în aceeași oală a vinovăției universale, neexistând vreun sens mai înalt sau mai mic pentru cineva, iar valorile nu se ridică și nu stau decât în puterea capitalului, forma bussinessului și a marketingului, forța diplomației false, a oportunismului și a relațiilor de interes.
De profundis: Întreg secolul XX a stat sub influența nihilismului și absurdului. Nietszche este cel mai periculos gânditor în acest sens, dar el propune depășirea și revalorizarea tuturor domeniilor. Lumea începe să se plictisească de ceea ce ea însăși face și ridică drept adevarat și valoros pentru ea. Extremele ajung la contradicție și tensiune, iar logica nihilismului este împinsă până la capăt. Cea mai mare problemă care pune umanitatea sub semnul întrebării este rostul ei, omul către ce?, din moment ce valorile au devenit depășite și au căzut în absurd. Chiar tehnologic vorbind, dacă internetul reprezintă o descoperire prin care comunicarea între oameni să fie mai rapidă și mai usoară, dacă aceste dezvoltări considerate valoroase și de progres spre cunoașterea universului în care trăim, sunt puse sub lumina absurdului, devin fără sens, plictisitoare, de actualitate care nu satisfac curiozitățile ascunse ale umanității de a-și depăși destinul, atunci aceste cuceriri zilnice de zi cu zi, care normal sunt dezvoltate și progresează datorită forței de capital, a puterii banului sau altor interese, aceste cuceriri nu mai sunt valori, doar simple lucruri comune, la fel precum orice cucerire tehnologică care pe parcurs cade în banal, comun, își pierde actualitatea și este depăsită. Aici apare teoria absurdului, faptul că toate se devalorizează, își pierd actualitatea, sunt trecătoare, pentru că în timp sunt dezvoltate și reinventate de alte generații, dar lucrurile și definițiile abstracte care stau la baza lor sunt nemuritoare. Ideile de tip platonic sau socratic, care premerg dezvoltarea altora sunt în centru și rămân izvorul originar al celor ce se vor dezvolta din ele. Absurdul pornește de la negarea acestor idei de bază, pur abstracte. Dacă am face comparația din domeniul programării între o clasă abstractă și una derivată din ea sigur am observa că acea clasă abstractă nu este decât prototipul claselor care se vor dezvolta din ea.
Individul: Absurdul atacă exact acest prototip, valoarea sau ideea centrală, originară, de bază, la modul că adevarul de la care se porneste în dezvoltarea altor idei nu este unul stabil, ci putea la fel de bine fi reformulat altfel. Spre exemplu în trigonometrie scara valorilor de la 0 la 360 de grade, ce reprezintă intervalul [0; 2π], inițiată la început de Hypparchus și completată de Claudius Ptolemy, folosită și cunoscută azi în domeniile de bază ale tehnologiei de vărf, precum geometria contemporană, electronica, nu folosește decât o bază algoritmică luată la întâmplare și gândită arbitrar în acea epocă sau pur și simplu inspirată din rotația de 365 de zile a pământului în jurul soarelui. Aceasta scară de valori este una ciclică, pentru că cercul este format dintr-o infinitate de puncte, iar proporțiile și valorile pe lungimea cercului sunt luate în functie de proporții arbitrare.
De profundis: Măsurările și scalările se fac în funcție de niște norme care devin legi, teoreme, teoretizate, pentru ca toți să vorbească aceeași limbă a interesului. Absurdul vine și neagă tocmai aceste principii de bază de la care se pornește și care ulterior sunt dezvoltate și pe baza cărora se formează puterea, pentru că tot ceea ce devine lege nu este decât o acțiune care se raportează la exterior, și nu la interiorul nostru, la ceea ce gândim cu adevarat în noi înșine, în ascuns. Aici libertatea de a gândi, de a visa, de a teoretiza este mare. Creștinismul este deocamdată singurul care a pătruns în acest interior pentru a sonda aceste adîncuri ale creierului uman, ale informației din noi înșine. Pentru că sufletul despre care s-a vorbit, nu rezidă decât în creier, în toata informatia care circulă în noi prin impulsurile biologice. Cine poate controla și salva această informație? … aceasta nu este decât o provocare care ne așteaptă pe viitor. Și e cel mai periculos lucru pe care umanitatea îl va avea de acum înainte, pentru că a controla această informație din interiorul celorlalți este ca și cum ai controla sufletul unei persoane, și i-ai schimba datele interioare din creier dacă ai puterea și tehnologia să o faci. Tehnologia calculatoarelor nu face decat să simuleze informația din creierul nostru, sufletul nostru, ceea ce suntem sau am vrea să fim.
Individul: Judecata lumii în sens nihilist: negarea Rațiunii în numele căreia se face justiția și se conduce lumea. Negarea Moralei în numele căreia se învinovățește și se condamnă. Dar această judecata nihilistă de a submina rațiunea și morala interioară care păstrează și menține granița dintre o lume normală și una absurdă pornește de la însuși faptul că nu există scop, un sens al vieții și al celor care se întâmplă. Problema se pune la nivel de for înalt, de conducere, guvern sau stat, în sens că cei care au puterea și au pus mâna pe ea o fac arbitrar în interesul lor, nefiind decât zarurile hazardurilor care s-au răsturnat norocos în dreptul puterii lor. Negarea oamenilor înalți ajunși la putere, a tuturor celor ce se află la conducerea lumii, a tuturor ce adună avid puterea în lume, creând această prapastie între bogațti și săraci, este judecata de bază a gândirii nihiliste. Trăim într-o lume nedreaptă în care dorința de putere se satisface prin orice mijloace subtile, intelectuale, materiale sau spirituale. Demascarea ilegitimității puterii lor, a lăcomiei inconștiente de care dau dovadă în ceea ce privește crearea acestei prăpastii între bogați și săraci, este o luptă și un argument în plus pentru nihilism. Dar nihilsimul atroce nu se bazează pe scalările acestei lumi între bogați și săraci, care au fost și vor fi dintotdeauna. Dacă am plasa nihilismul în mijlocul raiului pământesc sau nu, el are alte argumente mult mai grele care atârnă în cântarele filosofiei. Nu viața aceasta este scopul nostru, ci motivul pentru care suntem, că doar nu facem umbră degeaba pămânutului și râdem în soarele prostiei. Acesta este nihilismul dus la extreme, în care atentatele sau sinuciderile sunt simple amenințări care nu contează prea mult dacă sunt sau nu puse în practică pentru un nihilist.
De profundis: Anarhia ar fi urmarea acestui nihilism radical. Stare intermediară nu există, pentru că ar presupune depășirea nihislimului. Iar psihologia și psihiatria de azi nu pot analiza decât starea pe care societatea și statul o vede normală și drept de urmat pentru toți actorii vieții. În adâncuri, lacrimile și suferința, care nu sunt provocate decât de întâmplările și realitățile vieții, nu pot fi analizate de psihiatrie și psihologie. Trebuie să cobori acolo jos, la limita subzistenței, unde viața și moartea nu se deosebesc, unde sărăcia, lacrimile și suferința își dau mana cu umilința și înjosirea, acolo unde doare cel mai tare, unde nu există nici o urmă de sperantă, unde soarele și lumina au fost închise și arestate de așa zisa lume normală, de așa zisa societate care aplică și urmează legile unei lumi mai bune. Nu, adevărul nu este acolo, realitatea e destul de departe, iar acea luminiță nu poate fi vazută decât în acea suferință.
Individul: ”Se vor ridica între voi hristoși mincinoși … și lupi în piele de oaie … ” (Mt. 7,15)
” … și își vor face din patimile lor, dumnezeul lor … ” (Filip 3,19)
Avea dreptate bietul nebun. Știa că ale sale cuvinte vor fi interpretate și răstălmăcite în tot felul în numele puterii și-al pântecelui. ”El” însuși și-a profețit destinul cuvintelor sale. Știa că nu poți să trăiești fără să iubești materia, căci numai prin materie Dumnezeu se afirmă și-și cere porția de slavă și mărire. Și-n același timp, tot ”El” mai știa că adevărata viață nu este aceasta, ci aceea a unei sinucideri lente sau brutale. ”El” s-a sinucis eroic. Cei care au urmat după ”El” au preferat s-o facă în tăcere.
Știa și ”El” ce înseamnă ”Adevărul” … dacă e să-l împingem spre ultimele-i profunzimi…
Acei ”hristoși mincinoși” sunt conducătorii noștri de azi în cadrul unei societăți, acei călăi intelectuali, precum statul și toate firmele care urmăresc banii și puterea și își bat joc de tinerii intelectuali lăsându-i fără locuri de muncă … toți aceștia și-au făcut din ”patimile lor” adevărați idoli ai plăcerii și puterii… Noi, restul intelectualilor, nu avem nici un sens, decât cel al ratării și inutilității … Oricât de mult am învăța și oricâte facultăți și efort am face, pentru noi nu există răsplată, decât răsplata ratării la nesfârșit. Banii, orgoliul, invidia și puterea sunt singurele scopuri și virtuți legale care fac să progreseze omenirea. Noi niciodată nu vom avea vreun sens sau scop, decât acela de simpli manechini ai produselor lor. Suntem păpușile care aplaudăm și ne bucurăm inocente și ignorante de realizările lor, pentru ca teatrul să fie perfect … căci altfel cui ar mai vinde produsele lor … și asftel lanțul constrângerilor globale se închide perfect cu momentul în care te-ai predat sistemului …
De profundis: Profunda criză în care va intra umanitatea întreagă este cauzată de faptul că parvenire se numește și aceea făcută prin dreptate. Viclenia aparține și binelui, și răului deopotrivă, și fericirii, și nefericirii. Căci ce este fericirea, dacă nu o privare de niște plăceri a unei clase sociale. Parvenire se numește chiar și aceea făcută prin spiritual, prin virtuți. Acest spiritual, mai ales în creștinism, el însuși urmărește puterea, orgoliul de a fi superior. De aceea creștinismul devine tot mai murdar prin această optică. El mai are un ascunziș: să se retragă sub chipul smereniei atunci când dă greș, să sufere stoic nedreptatea universului.
Individul: Orice ironie sau dispreț la adresa lui Dumnezeu se răsfrânge împotriva noastră. Orice revoltă împotriva Creatorului se întoarce în cele din urmă și contra noastră. Dumnezeu există atât cât suntem noi. Fără noi, el nu mai există și fără el, noi nu mai suntem. El este noi, și noi suntem el. Un bob de nisip este Dumnezeu infinit; și fără acest bob de nisip nu există Dumnezeu. Atomii acestui bob nu vor dispare niciodată, ci numai se vor ”reîncarna” mereu în alte forme conform legilor chimice. Dumnezeu este chimia trupurilor și gândurilor noastre. De aceea, orice revoltă împotriva lui ne țintește în cele din urmă pe noi. Oare se poate materia revolta împotriva ei însăși … asta înseamnă absurd și sinucidere …
… M-am uitat în mine însumi și nu am văzut decât un ego imens, singurul care contează pentru mine și fără de care viața mea nu ar mai avea sens … Am încetat demult să mai sper … şi nu pentru că speranţa ar fi murit în mine … pentru că ea nu moare nici atunci când a murit … dar orice speranţă legată de orice materie în viață nu mai are nici o valoare din momentul în care nu voi mai fi … au supravieţuit doar acele frânturi de viaţă adânc ascunse prin mine şi trecutul meu, acele vise de copil care nu mor niciodată şi care rămân până la capătul vieţii …
…Trupul omului este slab și cedează tentațiilor și reprezentărilor materiale, de aceea educația, cultura și formația unei persoane contează foarte mult la construcția acelei voințe care stă în spatele tuturor deciziilor pe care le luăm în viață. Fiecare informație poate fi privită ca un graf complex orientat mai mult sau mai puțin, cu etichete diferite, de cost și greutate admisă. Această informație adunată de-a lungul timpului duce la crearea ideilor abstracte, generale care devin superioare celor primitive precum a bea, a mânca …
… Admitem că se va ajunge la o egalitate și dreptate socială, în care să nu mai existe clase sociale, că se va ajunge la fericire și echitate, la echilibru global, la un mic paradis, la o oază de fericire în acest univers al lacrimilor… Și cui folosește această fericire? Cu ce sens? Care este scopul ei? … să-l mintă pe om, să-l ducă de nas, să facă din el o păpușă, să-i înăbușe revolta ?…
Fără sentimentul revoltei, oare cum am putea trăi într-o lume și într-un univers pierdut în nonsens și afinalism? Mă revolt, deci exist. Și revolta mea cuprinde totul …
Au omorât speranțele noastre pentru a le înălța pe ale lor… deoarece ciclul vieții continuă prin moartea speranțelor noastre … și nu mint, că nu vom avea niciodată o lume egală : unii vor fi mai bogați în averi, lucruri materiale, bani … alții mai săraci, unii vor fi mai bogați în iubire … alții mai săraci , unii mai inteligenți … alții mai puțin …, unii mai frumoși, alții mai urâți, unii mai puternici, alții mai slabi …
…Iar tu viață dacă ai fi existat, nu m-aş fi închinat la tine? … şi n-aş fi trăit doar pentru tine … dar pentru că n-ai fost niciodată cu mine te-am reinventat prin mine, prin tot ce-aş fi vrut să fii şi n-ai fost … tu n-ai existat niciodată, nici raiul tău, nici adevărul tău, nici binele tău, nici iubirea ta, mai ales iubirea ta … a trebuit să le reinventez pe toate … căci viaţa şi existenţa mea sunt mai reale decât tine …
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook