Share
Etnicitate şi structură socială

Etnicitate şi structură socială

  Averea e putere. Oamenii, prin trebuinţele lor, depind de acela care o deţine. De aceea, a năzui după bogăţie e totuna cu a năzui după putere. Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Cel sărac e totdeauna sclav şi neegal cu cel de care depinde prin trebuinţele sale. Ceea ce numim, în genere, cestiuni constituţionale nu sunt, în esenţă, decât cestiuni de posesiune. Pericolul oricărei constituţiuni constă într-o împărţeală perversă a averilor.

Referindu-se la acest subiect, cu elocinţă copleşitoare, Mihai Eminescu detaliază: “Din dominare se naşte deosebirea între libertate şi nelibertate. E nelibertatea celui ce nu posedă faţă cu libertatea celui ce posedă”. “Pe baza ei se formează, în societatea cetăţeană de stat, clase. Aceste clase încep prin aceea că sunt fapte. Din ce în ce, însă, clasele vin la conştiinţa antitezei lor. Aceasta antiteză organică a amânduror claselor se exprimă în interese economice. Clasa săracă reprezintă procesul formării de capital, tendinţa de a-l forma, clasa bogată procesul conservării capitalului şi a dominării”. “Fiecare popor(;) conţine o clasă neliberă şi una liberă. Acesta e un raport organic.

Însă, aceste stări de lucruri sunt în contradicţie cu ideea personalităţii. Conform acestei idei oamenii sunt (;) determinaţi prin sine înşii, liberi. De-aceea, se iscă, întotdeauna, lupte ale nonposesorilor contra posesorilor. Urmarea acestor lupte este, totdeauna, învingerea posesorilor asupra neposesorilor. Aceasta se întâmplă, întotdeauna(;), pentru că, dintre neposesori jumătate speră a deveni ei înşii posesori. În clasa neposesorilor n-a existat niciodată concordie şi, de-aceea, victoria celorlalţi a fost totdeauna neapărată. Însă, această victorie e o supunere şi mai mare a neproprietarilor sub proprietari, din cauză că, acuma, cei de-ntâi nu sunt numai fără proprietate, dar, au devenit, totdeodată, un pericol permanent, un inamic. Acest proces social e adevărata istorie a mişcării claselor de jos. Consecinţa luptei a fost sclavia definitivă       a clasei de jos, prin nelibertate fiind sfărâmată însăşi voinţa – autonomia personalităţii. De aceea, de posesiune e legat interesul de a o avea, căci, cu ea, nu am numai posesiunea mea, ci am putere asupra celorlalţi oameni. Aceasta e ideea socială din averi, spre distingere de ideea lor economică. Averea e putere. Pe această natură a posesiunii se bazează tendinţa fiecărui om de-a căpăta posesiune, de-a face avere. Căci, în posesiune e cuprins şi altceva decât numai un mijloc spre satisfacerea trebuinţelor – averile-s elementul puterii. Năzuinţa oamenilor după bogăţie e identică cu năzuinţa lor după putere. Această putere consistă     într-aceea că alţii, prin trebuinţele lor, depind de mine (de acela ce o deţine n.n.) şi, de-aceea, voinţa celorlalţi e supusă voinţei mele (acestuia n.n.). Dacă această putere e pusă în esecuţiune, ea se numeşte dominare – de-aceea, cine năzuieşte după avere caută dominarea (să domine n.n.). Iar ceea ce compune istoria nu sunt epoce, ci puteri.  Istoria nu e o combinaţiune de tabele cronologice, ci cunoaşterea unor puteri organice. Una din cele mai uriaşe puteri ale istoriei e viaţa averilor”(8 Mihai Eminescu, Manuscrisul Economia naţională, în Opere, vol. XV, pag.  1140)

Şi, date fiind “antiteza dintre bogăţie şi sărăcie”, precum şi faptul că ”aceste două antiteze (clase sociale ce nutresc, permanent, una faţă de cealaltă, interese antagoniste n.n.) intră în reprezentanţa poporului”, care, precum se ştie, elaborează legea fundamentală a ţării, “pericolul unei constituţiuni” – adică a “organismului care face legile” – “constă într-o împărţeală perversă a averilor”; căci, “ceea ce numim, în genere, cestiuni constituţionale, nu sunt, în esenţă, decât cestiuni de posesiune”.

Acest pericol ameninţă fiecare ţară a lumii, întrucât, “constituţiunea este forma în care statul îşi formulează voinţa, în sensul cel mai larg al cuvântului”, iar “legile sunt voinţa personală a statului, au un cuprins intern determinat”; şi, prin urmare, “nu e nici un stat fără constituţiune, numai e posibil (chiar dacă există, uneori, posibilitatea n.n.) ca şeful statului, însuşi, să fie constituţiunea (situaţia specifică regimurilor de guvernare despotică n.n.)”. 

Aşadar, “daţi-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului cel mai liber, în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali (mai aproape de înfăptuirea dezideratului echităţii relaţiilor interumane n.n.), decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri (săraci n.n.). Căci omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are; cel sărac fiind totdeauna sclav şi neegal cu cel ce stă deasupra lui”( idem, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 31).

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE  EMINESCU, Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului,

Ed TIBO, București 2008, p. 285-287


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook 

Leave a Comment