vin. sept. 25th, 2020

  Balanţa istoriei va avea nevoie de comoara inepuizabilă a sufletului românesc, pentru a-i reda Occidentului, pietrificat în dogme ştiinţifice, viaţa şi sensul uman. Când naţiunile europene, obosite de căutări amăgitoare, se vor vedea ameninţate de pericolul alunecării fatale pe panta materialismului, şi nu vor mai găsi în ele însele nici o scânteie regeneratoare, poporul român, generos şi înţelegător, îşi va începe adevărata sa misiune în această lume. 

Utilizării privitoare la noi a expresiei intrare în Europa, înţelegem  să-i atribuim o singură semnificaţie, şi anume: să îmbogăţim spiritul culturii acestui continent – şi al lumii întregi – prin afirmarea, viguroasă, în cadrul lor, a specificului propriu spiritualităţii noastre naţionale.* Accentuăm numai asupra unei cât mai bune intercomunicări culturale, întrucât subscriem opiniei lui Mircea Eliade, potrivit căreia, ţara noastră este integrată intrinsec Europei, ea constituind, secole de-a rândul, scutul uman şi geografic fără de care ar fi fost imposibilă nu numai dezvoltarea economică, socială, politică şi culturală a bătrânului continent, ci chiar, în mare m ăsură, supravieţuirea fizică a populaţiei lui: „Traian ne-a predestinat ca popor de frontieră. Cel puţin din mileniul I î.e.n., neamurile eur-asiatice se îndreptau spre Dacia pentru ca să-şi poată face drum mai departe, către Grecia sau Italia… Românii s-au alcătuit, ca naţiune, în decursul nenumăratelor invazii care au urmat abandonării Daciei de către Aurelian şi, s-au constituit în organizaţii statale independente puţin timp după n ăvălirea tătarilor, la începutul secolului al XIII-lea. Culturaliceşte, nici dacii, nici daco-romanii, n-au avut nimic de învăţat de la aceşti nomazi răsăriteni. Nu există nici o comparaţie cu ceea ce au însemnat pentru viitorul Europei năvălirile germanice de la sfârşitul antichităţii. Singurul aport pozitiv pe care l-a adus, indirect, marea invazie tătărească, dar de ordin istoric, nicidecum cultural, este acela că românii au constituit, efect al rezistenţei pasive pe care au organizat-o împotriva ei, primele organizaţii statale majore… Destinul a făcut că, la o sută cincizeci de ani de la năvălirile tătăreşti, turcii otomani ocupă, fulgerător, statele balcanice şi încearcă s ă-şi deschidă drum spre inima Europei. Românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie şi este fără îndoială c ă rezistenţa românilor, şi a vecinilor lor dunăreni, a făcut posibilă salvarea Occidentului. În cele trei secole care s-au scurs de la Nicopole la asediul Vienei, Occidentul a avut răgaz să se întărească şi să se pregătească de contraofensivă. Când, după înfrângerea rezistenţei româneşti, otomanii au ajuns la Viena şi au asediat-o, în 1683, era prea târziu. Ei înşişi erau istoviţi de cele trei secole de luptă, şi, de atunci, au fost siliţi să se retragă, treptat, din Europa…”( Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I, pag. 139-141 ).

Aşadar, „Evul Mediu s-a prelungit în Răsăritul Europei cu cel puţin trei veacuri. De aceea, toată activitatea culturală scrisă care s-a desfăşurat în ţările româneşti (teritoriile locuite de români n.n.) s-a făcut în sensul în care se scriau cărţile în Evul Mediu, adică, pentru întărirea sufletească a poporului şi învăţătura clericilor. Faptul că, în afară de câteva rare excepţii, această producţie culturală n-a interesat Occidentul, se explică prin aceea că, acesta depăşise de mult Evul Mediu şi nu se mai interesa decât de valorile create în conformitate cu noile canoane impuse de Renaştere. Ori, din motivele istorice arătate şi datorită structurii creştine şi populare a spiritualităţii sale, România n-a cunoscut echivalentul Renaşterii. Şi atât timp cât Occidentul a trăit în orizontul spiritual al Renaşterii, el a rămas cu totul indiferent faţă de valorile culturale româneşti. Interesul său pentru România şi celelalte popoare din Răsăritul Europei s-a trezit abia la începutul secolului al XIX-lea, când ciclul inaugurat de Renaştere a fost(;) închis şi a început Eonul naţionalităţilor”(Ibidem).       

*Misiunea sufletului românesc în procesul evoluţiei civilizaţiei actuale, neputând fi, după cum relevă Faust Brădescu, “decât una singură(;), şi anume aceea de a influenţa dezvoltarea spirituală a naţiunilor secătuite de raţionalism(;) şi materialism, lansând în circuitul politico-social al umanităţii(;) tot spiritualismul şi idealismul care s-au acumulat în adâncul fiinţei sale. Când naţiunile europene, obosite de căutări amăgitoare, se vor vedea ameninţate de pericolul alunecării fatale pe panta materialismului, şi nu vor mai găsi în sine (în ele însele n.n.) nici o scânteie regeneratoare, atunci poporul român – generos şi înţelegător – îşi va începe adevărata sa misiune în această lume. Balanţa istoriei va avea nevoie de comoara inepuizabilă a sufletului său, pentru a-i reda Occidentului pietrificat în dogme ştiinţifice viaţa şi sensul uman”., Faust Brădescu, Sufletul poporului român, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2001, pag. 81, 82 1384 

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE  EMINESCU, Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului,

Ed TIBO, București 2008, p. 275-277


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook 

magazincritic

By magazincritic

Administrator

Lasă un răspuns