Share
Bătălia Dunării. Accesul nostru la Dunăre condiţionează propăşirea noastră economică.

Bătălia Dunării. Accesul nostru la Dunăre condiţionează propăşirea noastră economică.

  Prin această sintagmă se înţelege interesul economic strategic al României ca încercările Austro-Ungariei de a monopoliza navigaţia pe Dunăre să fie zădărnicite:  „Dacă după Congresul de la Berlin, Austro-Ungaria fusese preocupată de-a întări autoritatea Comisiei Europene în opoziţie cu interesele Petersburgului şi amânase crearea Comisiei riveranilor, începând din 1880 ea va acţiona în vederea obţinerii controlului între Porţile de Fier şi Galaţi prin intermediul preconizatei comisii. 

Conflictul româno – austro-ungar va domina, timp de trei ani, toate dezbaterile Comisiei Europene a Dunării legate de reglementarea navigaţiei în aval de Porţile de Fier. În sesiunea mai-iunie 1880 a Comisiei, un comitet alcătuit din delegaţii Austro-Ungariei, Germaniei şi Italiei prezintă un anteproiect de statuare a regimului de navigaţie între Porţile de Fier şi Galaţi prevăzând crearea unei comisii mixte, însărcinată cu executarea şi supravegherea aplicării regulamentului de navigaţie şi poliţie fluvială pe Dunărea de Jos, compusă din câte un delegat al fiecărui stat riveran şi unul al Austro-Ungariei, cu funcţia de preşedinte permanent şi dispunând de vot preponderent. Comisiei mixte urmau să-i fie subordonaţi nu numai inspectorii şi subinspectorii însărcinaţi cu controlul navigaţiei, ci şi căpitanii tuturor porturilor, prin scoaterea lor de sub autoritatea teritorială. Tot în competenţa ei urma să între şi aprobarea construirii oricărui stabiliment pe malurile fluviului, precum şi judecarea, în ultimă instanţă, a diferitelor contestaţii şi litigii legate de navigaţia fluvială. Anteproiectul o dată aplicat ar fi afectat grav suveranitatea statelor riverane. Neobţinând adeziunea unanimă în Comisia Europeană a Dunării prin opoziţia României, demersul Austro-Ungariei va rămâne fără rezultat. România susţinea teza că supravegherea aplicării regulamentului de navigaţie fluvială să între în competenţa Comisiei Europene, iar executarea acestuia să rămână un atribut al fiecărui stat riveran în parte. 

În anul 1881, în contextul apropierii între Imperiul  Austro-Ungar şi cel Ţarist, finalizată prin alianţa celor trei împăraţi, guvernul român va căuta să prevină o înţelegere pe seama României, acceptând crearea Comisiei Mixte sub rezerva subordonării acesteia Comisiei Europene. Dar, dacă actul adiţional referitor la regimul Dunării maritime întruneşte unanima adeziune, problema Comisiei Mixte rămâne în suspensie din cauza opoziţiei Marii Britanii, care condiţiona acceptarea creării Comisiei riveranilor în formula austro-ungară de posibilitatea Comisiei Europene de-a cenzura orice decizie a preconizatului organism. În acest context, delegatul Franţei în Comisia Europeană, Camille Barrere, propune o soluţie de compromis între proiectul austroungar şi cel englez. În  Comisia Mixtă, care urma să rămână sub preşedinţia reprezentantului dublei monarhii, urma să mai figureze încă un membru al Comisiei Europene ca delegat al acesteia. În ordinea alfabetică a nomenclaturii franceze a statelor, fiecare reprezentant în Comisia Europeană ar fi făcut parte, timp de şase luni, şi din Comisia statelor riverane. Oricum, regulamentul pentru sectorul Porţile de Fier-Galaţi urma a fi aprobat de Comisia Europeană. Proiectul favoriza tot Austro-Ungaria deoarece, în cursul primului an de funcţionare a Comisiei Mixte, când s-ar fi luat cele mai importante decizii, Germania şi Austro-Ungaria ar fi fost delegatele Comisiei Europene în Comisia Mixtă. În sesiunea Comisiei Europene a Dunării din primăvara anului 1882, reprezentantul României este singurul care se mai opune proiectului Barrere. El va prezenta un contraproiect care avea la bază dreptul statelor riverane de-a executa regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială combinat cu cel de larg control şi supraveghere al Europei şi care ferea ţările ţărmurene de orice amestec în afacerile lor interne. Prin poziţia României, Comisia Mixtă nu va întruni, nici de astă dată, unanimitatea voturilor. În anul 1883 are loc Conferinţa de la Londra la care participă numai marile puteri, reprezentanţii statelor riverane – România, Serbia, Bulgaria – nefiind acceptaţi decât cu vot consultativ. Guvernul român protestează, declarând că nu se simte obligat să se supună hotărârilor Conferinţei. Prin Tratatul încheiat la 10 martie se hotărăşte prelungirea mandatului Comisiei Europene, cu încă 21 de ani, şi extinderea competenţei acesteia până la Brăila. Se adoptă, pentru porţiunea Porţile de Fier-Brăila, regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială elaborat în 1882 de Comisia Europeană. Guvernele de la Bucureşti şi Sofia refuzând să ia în considerare prevederile Tratatului, acestea nu au putut fi puse în practică. Tot în cursul anului 1883, o dată începute negocierile între Bucureşti, Berlin şi Viena referitoare la aderarea României la Tripla Alianţă, Austro-Ungaria va înceta să mai insiste asupra creării Comisiei Mixte”*

Radu Mihai CRIŞAN, EMINESCU Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Ediţia a IV-a (reeditare după ediţia a III-a revizuită) Editura TIBO BUCUREŞTI, 2008, p. 312-314 


 *Oxana Busuioceanu, stud.cit., în  Opere, vol. XIII, pag. 618, 619, 622, 624 


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment