Share
De aproape 30 de ani sunăm încontinuu la 112 cu speranța că ei ne vor auzi, că cineva va ridica receptorul și poate că va face Ceva.

De aproape 30 de ani sunăm încontinuu la 112 cu speranța că ei ne vor auzi, că cineva va ridica receptorul și poate că va face Ceva.

  De fiecare dată însă oamenii au murit în Piețe, spitale, pe străzi sau în hrubele criminalilor, asurziți de tăcerea sfidătoare de la celălalt capăt al firului. Nu răspunde nimeni niciodată. Din patru în patru ani în schimb, ne sună ei, să ne spună că totul se va rezolva, că dosarele se vor soluționa mâine și că e bine cu răul cel mai mic și că e bine să ne așezăm cuminți la coadă la vot. La coadă, că așa am fost învățați încă de când cei mai în vârstă erau copii. Cu aceste cozi nesfârșite ei și-au construit palate, clanuri, afaceri, presă; prin himere aruncate pe piața politică se reinventează de fiecare dată la ”alegeri” iar românii mor de fiecare dată cu receptorul în mână, odată cu pădurile, aurul, petrolul, fierul, munții și grânele ce nu mai sunt ale noastre.

Ei au voie să vorbească, să trăiască. Noi avem voie la un căluș în gură și la moarte.
Dar nu, nu vom tăcea, nu vom muri, nu vom ceda.

Mă rog la Dumnezeu ca Alexandra să fie în viață și mă mai rog ca odată și odată, de la celălalt capăt al firului să se audă o voce caldă: sunt România, m-am născut odată cu Lumea si sunt a Ta.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment