Share
Egalitatea sau masca sclavajului

Egalitatea sau masca sclavajului

  A te manifesta liber înseamnă a dispune după propria-ţi judecată de puterile tale fizice, intelectuale şi morale. Statele demagogice au inventat pseudoproblema egalităţii pentru a escamota problema reală, a libertăţii. Lupta între partidele politice se dă pentru obţinerea controlului asupra minţii noastre. Fiecare dintre ele ştie că, din acel moment, a pus mâna pe forţa noastră fizică şi pe cea intelectuală.  

Mihai Eminescu, spre deosebire de liberali şi de socialişti, o concepe echitatea, la nivel societal, ca egalitate de şanse, iar nicidecum de condiţii sociale. În acest sens, Ilie Bădescu detaliază: “Eminescu socoteşte că o societate normală este nu aceea care ar dori să desfiinţeze toate inegalităţile sociale, ci una care asigură gradele de inegalitate socială pe care oricine să fie liber a le trece prin muncă şi merit. El se arată astfel întâiul mare gânditor la noi al teoriei egalităţii şanselor sau oportunităţilor de acces. Adevărata egalitate este una a şanselor – oportunităţilor – nu aceea a condiţiilor sociale. Pe confuzia dintre cele două concepte ale egalităţii se întemeiază statul demagogic. O societate nu poate pretinde că a egalizat toate condiţiile sociale, zice poetul, dar are dreptate să încerce a egaliza şansele sociale – sau oportunităţile, cum zice sociologia recentă – în raport cu diversele grade de inegalitate socială. Teoria egalizării condiţiilor sociale în statul demagogic, pe care o critică Eminescu, pretinde a nu exista nici o diferenţă calitativă între diferitele condiţii sau stări sociale. Dar, din două una: ori condiţiile sociale dintr-o societate au o diferenţiere calitativă şi atunci teoria egalizării sociale cade, ori între acele condiţii sociale nu există nici o diferenţă calitativă şi atunci, atât cel merituos cât şi feneantul, atât cel instruit cât şi cel fără instrucţie, pot pretinde să ocupe orice poziţie. Căci de vreme ce poziţiile nu au diferenţe calitative, atunci orice poziţie poate fi ocupată de oricare ins. În acest cadru întâmpinăm, în opera lui Eminescu, prima teorie sociologică clară a inegalităţilor sociale. Eminescu a spulberat toate pseudo-paradoxurile introduse în istorie, ca o adevărată reţea de umbre în jurul problemelor sociale ale unei societăţi. Statul demagogic împinge societatea într-un lanţ de aporii, care, de fapt, nu sunt altceva decât o traducere a condiţiei aporetice a puterii în statul demagogic: Nu pot să creez o societate de egali pentru că ansamblul condiţiilor sociale şi al poziţiilor sociale este inegalitar. Nu pot să desfiinţez inegalitatea poziţiilor decât dacă eu am o poziţie prin care să dispun de celelalte, deci dacă eu sunt într-o inegalitate asumată şi avantajoasă. Deci inegalitatea poate fi desfiinţată de inegalitate, iată suprema aporie a statului demagogic. Eminescu a rezolvat aporia propunând desfiinţarea cadrului ei politic – statul demagogic. Aporiile nu pot fi rezolvate, dar omul are puterea de a ieşi din condiţia aporetică. Este ceea ce f ăcea şi Eminescu în privinţa aporiei egalităţii… Inegalitatea nu poate fi desfiinţată din exterior, ci din interior, de care cel care vrea să-şi schimbe poziţia inferioară – inegalitară – cu una superioară – egalitară -. Dar în acest caz, egalitatea şi egalizarea individului sunt termeni falşi, folosiţi pentru a desfigura de fapt fenomenul manifestării libere – autonome. Deci, adevărata problemă nu e aceea a egalizării, ci aceea a libertăţii. Statele despotice şi cele demagogice, arată Eminescu, au inventat pseudo-problema egalităţii, pentru a escamota problema reală, aceea a libertăţii. A te manifesta liber înseamnă a dispune după propria-ţi judecată – eul cogitans, adică eul tău cugetător, nu eul dogmatic al politicianului – de puterile tale intelectuale şi morale”*.

 De aceea, “lupta între partizi (partidele politice n.n.) este o luptă pentru judecata noastră (pentru obţinerea controlului asupra minţii noastre n.n.), pentru că fiecare (dintre ele n.n.) ştie că din acel moment a pus mâna pe forţa noastră fizică şi pe cea intelectuală”**.

 Dar “cine ar putea cunoaşte mai bine ca tine însuţi adevărata măsură a puterilor tale intelectuale şi musculare? Ajungi la această cunoaştere prin folosirea transcendentală a intelectului – adică eu gândesc trebuie să însoţească toate experienţele noastre. Prima condiţie a ieşirii din aporia egalităţii este libertatea. Libertatea înseamnă ierarhie. Ierarhie a meritelor şi a competenţelor, a puterilor musculare şi intelectuale, cum ar zice poetul. Anularea oricărei ierarhii nu înseamnă stare optimă ci haos, confuzie de valori, putinţa de-a egaliza omul de valoare cu nulitatea, zice poetul. Egalitatea este întunericul însuşi”***“este, în acceepţiunea ei perfidă, “cea mai mare duşmană a libertăţii”****  şi, de aceea, la noi în ţară, “o vor toţi străinii: ce să vrea(;) un C.A. Rosetti, decât să fie egal cu românul, fără să fi îndeplinit condiţiile de muncă ale românului? Ce să vrea un(;) Fundescu sau un(;) Epurescu, decât să fie egali cu românul, fără a avea creierul sau musculatura românului?”*****

“Ierarhia luminei şi egalitatea întunericului(;) e o luptă între libertate şi sclavie, între libera ierarhie a luminii şi egalitatea stupidă a întunericului. Scări de lumină, grade de temperatură e universul întreg”(1).   “Egalitatea, aşadar, este totuna cu entropia maximă, este forma echilibrului mort. De aceea Eminescu o asimilează întunericului. Este opusă vieţii şi viului, care este mişcare, ierarhie şi deci ordine, sens sau direcţie  de mişcare şi deci lumină”(2). “A doua condiţie a ieşirii din aporia egalităţii este munca”(3).  “Oricine ne promite o îmbunătăţire care nu se datoreşte muncii, adică oricine ne promite un venit de forţe, fără ca  noi să fi cheltuit pentru el (să depunem efort pentru a-l obţine n.n.), e ca un prestidigitator, care vrea să ne facă să vedem (credem n.n.) că bunurile ce le scoate la iveală s-au ivit din nimic. Ei: Ex nihilo nil fit. Din nimic, nimic iese”(4).

“Eminescu a spulberat, iată, ideea utopiană a omului perfect, a statului ideal, a societăţii perfecte. În locul fiinţei sublime(;), el propune viziunea unui real tensionat, expus, deopotrivă, şansei desăvârşirii, dar şi riscului desfiinţării. Ontologia eminesciană face posibil realismul sociologic”(5)

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE  EMINESCU, Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Ed TIBO, București 2008, p. 268-270


* Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, pag. 274-277  

**Mihai Eminescu, Manuscrisul Libertatea şi marginile ei, în Opere, vol. XV, pag. 79

*** Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, pag. 277 

**** Mihai Eminescu, Manuscrisul Falsa egalitate, în Opere, vol. XV, pag. 78 

***** ibidem 

(1) idem, Manuscrisul Ierarhia luminei, în Opere, vol. XV, pag. 320 

(2)  Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, pag. 277 

(3)  ibidem 

(4) Mihai Eminescu, Manuscrisul Din nimic, nimic nu iese, în Opere, vol. XV, pag. 82

(5) 4 Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, pag. 278 


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment