mar. nov. 24th, 2020

Ei erau cei ce treceau prin sate,
cu câte o desagă ş-o căldare-n spate,
strigând cât îi țineau plămânii:
„Costorim căldări. Costorim căldări.”,
să audă tata şi vecinii…

Plecau apoi mai departe cu căldarea spartă sau cenuşie,
aducând-o strălucitoare, completă şi argintie.

Caldarea veche de aramă, din bucătărie,
o folosea mama ca terapie,
când o durere de cap apăsătoare,
cuprindea omul în grea încercare.

Pe cap era pusă, bine centrată,
umplută cu grijă cu un pahar cu apă.
Se rotea singură şi mă gândeam…
că ea fusese fermecată de un costorar.

Tot mai multă apă se adăuga,
până când căldarea din vârtej se oprea.
Pleca omul singur, sigur pe picioare,
uitând că la venire, capul îl durea tare.

Eugenia Bucur


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook 

magazincritic

By magazincritic

Administrator

Lasă un răspuns