Share
În ora amintirilor curbate

În ora amintirilor curbate

Muzica pământului

Ating foc.
Cireșii încă ascultă melodia lentă a pământului.
Sub ei prind rădăcini.

În fiecare zi, la aceași oră,
îmi ridic brațele
și ele,
rădăcinile mele,
încep să danseze printre straturi.

Nici un dans nu este uitat.
Mă hrănesc cu muzica pământului
în timp ce din ramurile mele se scurg cuvinte.

*
Memoria dorului

Şi-mi este dor, atât de dor de mine,
de piscurile verzi de lângă casă,
de brazii cu miros de iarnă-n cetini
şi de băncuţa mea de pe terasă…

Şi-mi este dor, atât de dor de mine,
de anii amintirilor dintâi,
să-ngenunchez în curtea cu lalele,
iar cineva să-mi spună:„Mai rămâi !”

Mie dor de mama ce-mpletea-n odaie,
de tata, de bunici, de fraţii mei,
să stau pe prispa ce-nconjoră casa,
să nu mai fiu pribeag, ci lângă ei…

Şi-mi mai e dor de via de pe coastă,
de uliţa din sat, de gara sumbră,
de prima mea iubire de copil
ce-mi trece-ades prin minte ca o umbră…

Mă voi întoarce-n sat, la mine-acasă,
pe urmele uitate la răscruce,
să le spun alor mei în ziua-aceea:
„ Rămân aici cu voi, nu m-oi mai duce! ”

*
În ora amintirilor curbate

Zăresc prin geam scriind pe foi îngălbenite,
potecile ce urcă înghesuit spre creastă,
am astăzi martor cerul, judecător destinul,
culori necontrolate mă strigă la fereastră.

Mi se hrăneşte gândul dansând printre cuvinte,
se chinuie apusul pe trepte să se culce,
respir printre imagini călătorii în versuri
şi împletesc senzaţii într-o lumină dulce.

Cuprind în palme seara potecilor uitate,
în templul dintre sălcii o toacă-și vinde starea,
prizoniere-n ora cu amintiri curbate,
se frâng umbrele nopții cerând eliberarea.

*
Nu ştiu de unde, Doamne…

Nu ştiu de unde Doamne-atâtea toamne!
Nu ştii de unde-aceste lacrimi mute?
De vrei să îmi răpeşti auzul, Doamne,
cine va fi tăcerea să-mi asculte?

Scriu ode cu privirea în orbire,
printre amurguri şi apusuri ude,
nu ştie nimeni câtă fericire,
mi-a pus destinul în palmele nude.

Calm, orizontul s-a prelins în mine,
îl simt aproape către dimineaţă,
pierdută-n vama ce fura suspine,
zorii m-aşteptă să îmi vândă viaţă.

Atunci de unde Doamne-atâtea toamne?
Nu ştii de unde-aceste lacrimi mute?
De vrei să îmi răpeşti auzul, Doamne,
cine va fi tăcerea să-mi asculte?

*
Boala decorului teracot

Sunt amăgită astăzi de un ecou de frunze,
De ruginiul toamnei în nou foileton,

Cuvintele îmi lasă sărutul lor pe buze,
Dumnezeiască urmă în timpul de carton.

Pătrund sub umbră deasă şi-o clipa împietrită,
Aşteaptă lângă mine când sufletul meu tot,

E floare sângerândă, e floare otrăvită
Și-un fir de fulger parcă mi-a înflorit în cot.

Cu siguranță boala-i direct molipsitoare,
Prin ceaţa dintre frunze mă plânge cerul tot,

Se strânge în cămaşa iubirii şi mă doare,
Mă dor din nou poeme-n decorul teracot.

 

Mariana Moga



Leave a Comment