Share
Culmi de credință albastră

Culmi de credință albastră


Visez că trăiesc într-o stepă

Visez, că trăiesc într-o stepă!
Aş fi o cazacă,
cu o inimă mare,
cu părul în vânt…
M-aş simți fericită,
nepăsându-mi de nimeni
şi de nimic!
Mi-aş petrece ziua,
mânând herghelii,
prin pustii,
cu sufletul larg
şi pieptul plin de viață,
prin ceață,
cu inima bătând cu putere..
Nesimțind durere,
în buzele pârlite,
sângerânde,
rănite.

*
Fără tine…

Am să vin adunând ploi în gene mărunte,
visul tău am să il scutur dintre norii cei grei,
sub o palmă de şoapte, te inchid in cuvinte,
să presari licurici, praf de stele de vrei.

Am să vin, sa-ți topesc orizontu-n priviri,
zări albastre să zbați între aripi de vultur,
fir de soare să-mi pui în atâtea amintiri
în clepsidra albastră colb de stele să scutur.

Vin cu valul pe piept şi cu marea o trenă
şi pe scoici azurii calc potecile adânci,
doar corali adormiți se lipesc pe retină,
tu, iubite, m-aştepți abătut printre stânci.

Şi îmi pui un sărut pe o gleznă de spumă,
înflorită din soare cu nisip sclipitor
şi-o-nveleşti grijuliu cu inele de Lună,
pe un țărm rătăcit, unde eu am să mor.

*
Tu sapi fântâni în mine

Tu sapi fântâni în mine cu mâinile aprinse,
de seceta uscată în vechii spini pitici.
Ți-s palmele brodate pe ceruri necuprinse,
de curcubeu în coamă când norii vrei s-atingi.

Şi înfloresc izvoare de mir din piatră-seacă,
pe stâncile pleşuve şi pline de omăt,
iubitule, toți munții încet ni se apleacă
în agonii pustii, iubirea când ne-o văd.

Îmi faci un pod de rouă, ca să ajung la tine,
peste trăiri suave din fluvii de iubiri,
din palme adunate, îți beau printre suspine,
cu buzele flămânde, tot cerul din priviri.

*
Galop de herghelii

Galop de herghelii ni-s visele iubite,
de coama lor ne ținem în şaua de argint,
când pleoapele ne cad tăcute, adormite
şi somnul ne cuprinde aievea în alint.

Noi zacem în deşert cu buzele arzânde,
cu genele cusute de arşițe de dor,
din soare ne iau foc săruturi fumegânde,
în care-agonizăm când rănile ne dor.

Pe tălpi ne-alintă spinii privirilor pierdute,
albastrele iubiri ne tot colindă trupul,
în orinzonturi surde ne plâng strigăte mute,
când ne ia foc tot cerul, ne doare asfințitul.

Şi Luna diafană, ne cheamă iar pe clape
şi ne trezim visând din nou ca în poveşti,
când ochii ni se par adânci şi triste ape,
cu neştiute lacrimi, îmi spui că mă iubeşti.

*
Culmi de credință albastră

Liniştită în vreme, par fără-nțeles,
când îmi cânt balada pe un colț de lume,
fluturându-mi secunda prin univers,
ca o eternitate a timpului meu închis în clepsidră,
Iegat de un al cincilea anotimp,
învăluit în mantii de visuri.
Şi mă aprind, ca-n foc de pară
în doruri ne-nțelese,
ducând juguri de flori ,
după care plâng sălcii,
cu lacrimi de safire, crini argintii,
izbucnite în culmi de credință albastră,
înălțându-mă de-asupra lor,
cu aripi de curcubeu, în tonuri de râs feciorelnic.

Cocuța Obogeanu Jaqueline Popescu


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment