mar. dec. 1st, 2020

Lăcrimioara Iva

GUIȚEL

*

Iarna, pusă pe șotii, a pudrat cu zahăr acoperișul caselor, copacii, gardurile, până și curtea. Printre crăpăturile de la cocină, un purcel își freca ochii. Nu-i venea să creadă:
-Ce de zahăăăăr!
Stăpânul cel mare îi aduse terciul, dar purcelul nici nu se apropie de el.
-Nu-i semn bun dacă Guițel refuză mâncarea. Trebuie să-l chem pe doctorul veterinar.
Apoi, un pic îngrijorat, stăpânul purcelului plecă în treaba lui. De unde să-i treacă acestuia prin cap că bietului purcel nu-i ardea de terci, gândul fiindu-i la zahăr?
-Guiț-guiț! Cum aș putea să ling măcar un pic de zahăr?
Spre marea lui bucurie, a zărit trecând prin fața cocinei pisica gospodăriei, Prefăcuta.
-Domnișoara pisică, ce bine că te văd, te rog spune-mi cum aș putea ieși din căsuță pentru că vreau să ling un pic de zahăr, doar un pic.
Pisica ar fi trecut mai departe, pentru că o pisică care se respectă nu stă la taclale cu purceii, dar, fiind flatată, se opri să-i asculte purcelului păsul.
„Miau-miau, merită să-i acord un pic din prețiosul meu timp. Nimeni până acum nu m-a privit ca pe-o domnișoară, și unde pui că acest purcel și-a dat seama și de marea mea înțelepciune?!” se gândi Prefăcuta.
-Am să te ajut, purcelule! Am să te ajut pentru a-ți dovedi că nu sunt o pisică ce umblă cu mustățile pe sus și nu sunt nici măcar o pisică ce rămâne indiferentă la necazurile altora. Pentru a da un sfat nu-mi pasă dacă pierd un pic din timpul meu prețios! Mai întâi trebuie să știi că tot ce-i în jur nu-i acoperit cu zahăr.
-Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu? se miră purcelușul.
-Nu, este zăpadă!
Guițel ridică a sa codiță, curios să afle ce-i de fapt zăpada. Înghițea miorlăiturile înțelepte ale pisicii, mai ceva ca pe niște boabe de cucuruz.
-Zăpada este lapte înghețat, dar să știi de la mine că n-are nici gust, nici miros. Așa că mai bine mănâncă terciul pe care văd că și l-a pregătit stăpânul. Hai pa, la revedere!
Guițel nici n-apucă să-i mulțumească Prefăcutei, cât ai zice „foc” aceasta a și dispărut.
Rămas singur, Guițel simți că i se face foame. Se apropie de vălău și se gândi:
-Măcar terciul acesta are gust! apoi a început să mănânce, dar nu cu mare poftă. Parcă tot ar fi gustat măcar un pic de lapte, fie el și înghețat.

**

-S-a scumpit maja de cucuruz, aproape că nu mai merită să crești un porc!
-Aveți dreptace, domnule doctor, dar ăla nu-i om gospodar care nu taie gi Ignat măcar un purcelandru. Sî-apoi, carnea gin comerț n-are așelașî gust. Noi nu hrănim porșii cu cimicale.
-Așa este. Nu toți purceii vor avea șorici fragezi ca Guițelul dumneavoastră. Să fiți liniștit, acesta n-are nimic grav, doar o mică răceală. Nu-i prescriu niciun medicament. Își va reveni. Cu așa stăpân, nici nu mai încape îndoială. Felicitări! Se vede că iubiți animalele: cocina strălucește de curățenie, pat cald de paie, terci, o să aveți cu ce vă ospăta de Crăciun! Guițel va fi numai bun de rumenit pe grătar!
Guițel era tare abătut. Îi trecuse până și pofta de „lapte înghețat”. Nu-i ieșeau din cap cuvintele doctorului veterinar. Înțelesese el ce-nseamnă șorici fragezi, adică… i se făcuse indirect un compliment, dar… „cum adică stăpânul se va ospăta cu mine de Crăciun? Ce-o însemna «rumenit pe grătar»? Cuvintele acestea nicicum nu le înțelegea.
„Numai domnișoara pisică mă poate ajuta. Sper că aceasta va mai trece astăzi pe aici și va mai fi atât de drăguță, să mă dumirească.” Dar pisica nu și-a arătat mustățile toată ziua. Se vede că se dezlipea cu greu de culcușul ei cald, aflat sub spor.

***

Câinele prinsese peste noapte un hârciog. Găinile, fericite, nu mai conteneau cu cotcodăcitul. Cotcodăcitul acestora îl trezi pe Guițel . Altădată ar fi guițat și el fericit, moartea unui hârciog fiind un mare motiv de bucurie, dar în dimineața aceea Guițel n-a făcut-o.
-Cot-cot-cotcodac! Ce, tu nu te bucuri, Guițel ? îl întrebă o găină care-i observase tăcerea.
-Ba da, cum să nu mă bucur.
-Cot-codac, atunci de ce nu guiți?
-Lasă purcelul în pace! E răcit. N-ai văzut că a fost consultat de domnul doctor? interveni o găină moțată.
Curioasa îl lăsă în pace, așa că acesta răsuflă ușurat: „Of, Doamne, n-ar fi lipsit mult și i-aș fi spus găinii curioase motivul pentru care nu le-am împărtășit și eu bucuria. Precis aș fi ajuns de râsul găinilor, acestea considerând că numai cocoșul își poate pune întrebări filozofice.”
Dintr-odată lui Guițel îi veni o idee.
„Asta e! Iupiiiiiiiiiii! Domnul cocoș este și el înțelept. Poate mai înțelept și decât domnișoara pisică.”
Își drese glasul și pe un ton cât a putut de mieros, l-a abordat pe cocoș, atunci când acesta se apropia de cocină.
-Domnule cocoș, domnule cocoș! Îmi puteți acorda câteva minute?
Asemenea pisicii, și cocoșul a vrut să-l ignore pe Guițel. Unde s-a mai văzut un cocoș să stea la discuții c-un purcel? Totuși, măgulit de politețe și de tonul mieros al purcelului, Pintenatul își dădu acordul printr-un scurt cucurigat. Guițel i-a relatat acestuia conversația dintre stăpân și domnul doctor. Pintenatului i se înroșise creasta de rușine, pentru că, fie vorba între noi, habar nu avea ce poate însemna „a te ospăta de Crăciun” și „rumenit pe grătar”. Pentru a nu cădea în ochii găinilor, care între timp se apropiaseră și auziseră totul, cocoșul știa că trebuie să fie șiret.
„Le voi spune acolo niște baliverne, oricum atât purcelul, cât și găinile au în cap numai tărâțe.”
Luând o poziție filozofică, cu aripile duse spre creastă, Pintenatul începu:
-Mda… Care va să zică „ospăț de Crăciun”… Păi, înseamnă că de Crăciun ți se pregătește o surpriză. Vei petrece Crăciunul împreună cu stăpânul. Îți dai seama, Guițel , ce onoare? În casa stăpânilor, numai pisica are permisiunea să intre. Da, da! Stăpânul va avea cu cine să se ospăteze de Crăciun, cu tine!
-Doamne, ce inteligent sunteți, domnule cocoș. Acum sunt mai liniștit.
Găinilor li se înfoiaseră gușele de mândrie, Pintenatul dându-le încă o dată dovada că-i inteligent, puternic și pintenat, cum altul nu-i.
Nespus de încântat de laudele purcelului și văzând admirația din ochii găinilor, Pintenatul nu-și mai încăpea în pene de fălos ce era.
-„Rumenit pe grătar?” dori să afle purcelul.
-Hmmmmm! Rumenit vine de la rumen, rumen în obraji. Astaaaaaaaaaa e! Îți va înroși obrajii să fii mai frumos. Probabil stăpânul te va înfrumuseța având de gând să te logodească cu vreo purcică.
-Să mă logodească?
-Da! Să sperăm că va fi o purcică neguițătoare, de-ajuns ne sunt guițăturile tale.
Cocoșul, țanțoș cum nu se poate, era gata să plece, dar Guițel nu fu deplin mulțumit de ultimele lămuriri.
-Domnule cocoș, așteptați un pic, vă rog!
-Ai grijă, purcelule, cam abuzezi de bună-voința mea.
-Iertați-mă, „rumen” am înțeles, dar ce-nseamnă „grătar”?!
-„Grătar”este un loc rezervat doar celor privilegiați, celor care se află în grațiile stăpânului.
-Aha! Acum am înțeles. De Crăciun, stăpânul se va ospăta împreună cu mine, îmi va face obrajii rumeni, mă va logodi cu o purcică și pe deasupra îmi va oferi și un loc privilegiat, pe grătar.
-Nu ai numai tărâțe în cap. Mă mai înșel și eu, ca tot cocoșul! Bravo, Guițel ! Ai înțeles!
Guițel a înțeles, dar găinile n-au înțeles nici măcar un grăunte din toate cucurigofilozificalele cocoșului.
Se înserase. Toate animăluțele și păsările gospodăriei se pregăteau de somn. Guițel era foarte fericit. Nu mai „pofticea” după laptele înghețat, gândul îi era doar la viitoarea logodnică.
-Mulțumesc, bunule Dumnezeu, că ai grijă de mine. Te rog să ai grijă și de domnișoara pisică, de domnul cocoș, de găini, de doamna iapă și mânzul său, de rațe, de gâște, de câine, de stăpâni… de viitoarea mea logodnică… Te rog să-i duci pe calea ce bună și pe hârciogi. Dă-le lor minte și înțelepciune, măcar jumătate din înțelepciunea domnișoarei pisică sau a domnului cocoș. Amin!

****

Era ziua de Ignat. Guițel se trezise încă înainte de cântatul cocoșilor, îl treziseră vaiet-guițăturile unor purcei din alte gospodării.
„Doamne, oare ce s-a întâmplat? De ce se vaită așa?”
Deși n-ar fi vrut să se neliniștească, el totuși începu să se îngrijoreze.
„Pe cine să întreb ce poate fi cu vaietele și țipetele astea? Domnul cocoș, domnișoara pisică, până și câinele încă dorm. Cum de ei pot dormi atât de liniștiți în hărmălaia asta?”
A trebuit sărmanul să mai aștepte câteva minute bune până la primul cucurigat al cocoșului. Abia atunci, Guițel se apropie de zăbrelele cocinei, în partea cu gardul din vârful căreia cocoșul scruta curtea, grădina, ulița, depărtările…
-Domnule cocoș, iertați-mi îndrăzneala de-a vă perturba timpul de cucurigat, dar am o mare nedumerire.
-Ia, zi-mi rapid ce te mai frământă! Chiar n-am timp de pierdut. Acușica trebuie să dau al doilea cucurigat.
-Încă dinaintea primului dumneavoastră cucurigat, purceii din alte gospodării au început să țipe și să se vaite. Ce s-o fi întâmplat?
-Cine știe ce au visat. Precis au avut coșmare.
-Toți?! se miră Guițel.
-Mda… Se mai întâmplă. Cam o dată la an. Din câte îmi amintesc, în urmă c-un an, cam tot pe vremea asta, s-a întâmplat același lucru: mulți purcei au început să țipe și să se vaite încă dinaintea primului meu cucurigat. Acum, pa! Trebuie să-mi continui treaba.
Nici n-apucă Guițel să-i mulțumească că și-și văzu stăpânul apropiindu-se de cocină. Era însoțit de alți doi vecini pe care purcelul îi știa din vedere, așa că nu se sperie la vederea acestora. Cei trei au intrat în cocină.
„Unde o fi vadra cu terci?” Guițel se miră foarte tare. Stăpânul la acea oră întotdeauna îi ducea „micul dejun”, așa i-a zis domnișoara pisică că se cheamă prima vadră de terci.
Guițel nu se neliniști când cei trei îi prinseseră un picior cu o sfoară groasă, mai ceva de groasă decât șarpele ce-și avea culcușul sub casă. N-a scos nici măcar un guiț. Avea mare încredere în stăpân. Știa că acesta îi vrea numai binele.
-Doamne, veșine, șe purșel blajin ai avut. Uice, niși măcar nu guiță.
-Cum adică: „ai avut?”Are. Stăpânul nu m-a avut. Mă are. Se vede treaba că acest vecin n-a umblat mult la școală, de aceea nu stăpânește bine timpul verbului, se gândi Guițel.
Cei trei nici n-au trebuit să-l forțeze pentru a-l scoate afară pentru că acesta și-a urmat stăpânul așa cum urmează un pui cloșca.
-Mare minune, veșine! zise cel de-al doilea vecin. În viața mea gi om ajuns la aproape jumătace gi veac n-am mai văzut un purșel atâta gi blajin.
Lui Guițel inima îi era gata-gata să-i iasă din piept de fericire, gândindu-se că laudele celor doi vecini îi vor întări stăpânului convingerea că el, Guițel, merită afecțiunea sa.
-O fi atât gi blajin șî pă grătar? întrebă primul dintre vecini. Cei trei izbucniră într-un râs zgomotos.
La auzul cuvântului „grătar”, Guițel tresări.
„Grătar. Grătar. Ahaaaaaaaaaaa! Acum am înțeles. Abia acum. Ce onoare! Ce onoare! Stăpânul îmi va da acel loc privilegiat de care zicea domnul cocoș.”
De bucurie, Guițel a început să-și miște codița când în sus, când în jos, când la dreapta, când la stânga și își ridică privirea spre cer. Acesta încă mai era înstelat.
”Mulțumesc, Doamne, mulțumesc că mi-ai dat un stăpân atât de bun!”
Bietul de el, era atât de fericit încât atunci când o lamă lucitoare i s-a împlântat în gât, în direcția inimii, n-a simțit nici o durere. Nici una. A simțit doar o căldură din ce în ce mai puternică. Privi din nou spre cer. Stelele erau încă acolo, dar… surpriză! Printre stele își zări mama.
-Mămico, mămico! Voi primi un grătar, un loc privilegiat în casa stăpânului!
În loc de răspuns mama se apropie tot mai mult, tot mai mult, și-l îmbrățișă cu ale sale aripi albe.
-Mămico, mămico, ai aripi! Acum înțeleg de ce ai lipsit atât de mult. Ai fost la croitor să-ți croiască aripi. Acum poți zbura.
-Și tu poți zbura, puiul meu!
Nici n-a apucat Guițel să se mire sau să se bucure, că dintr-o dată îi crescură două aripi albe. Le deschise larg și alături de mama sa se înălță la cer.

*****

Mânzul plângea. Îi era tare milă de Guițel.
-Ce soartă! Ce soaaaaartă a avut bietul purcel!
Mama iapă, văzându-i tristețea, îi zise:
-Puiul mamei, îți amintești când îl invidiai pe Guițel? Ziceai că duce o viață de huzur: mănâncă și stă toată ziua, pe când noi, când la deal, când la vale… Ei, vezi: noi mai apucăm un alt an, pe când el, nu!
Mânzul se opri din plâns. Își ridică ochii spre cer. Nu mai era înstelat. Printre norii încărcați cu zăpadă, răzbăteau câteva raze de soare.
”Doamne, iartă-mă pentru momentele în care l-am invidiat pe Guițel. Îți mulțumesc, Doamne, pentru soarta pe care mi-ai oferit-o. Niciodată n-o să mă mai plâng. Voi merge cu drag după fân, după lemne. Voi merge cu drag chiar și la arat…”

******

Zăpada avea pistrui de sânge. Atât lăsase Guițel în urma lui: pistrui de sânge.
-Mămico, și pentru noi, animalele, există locuri în cer? Și noi putem ajunge îngeri?
Domnișoara pisică, care în săptămânile trecute devenise mămică, își privi puiul cu mare drag. Îi șterse lacrimile care-i umezeau botișorul și încercă să-l dumirească:
-Puiul mamei, da! Și noi, animalele, avem locuri în cer. Da, și noi putem ajunge îngeri!
Puiul a surâs:
-Miau-miau! Înseamnă că prietenul meu, Guițel, este un înger?!
-Da, este un înger!


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Iva Lacrimioara

By Iva Lacrimioara

Poet și membru al Uniunii Scriitorilor

Lasă un răspuns