sâm. sept. 26th, 2020

Bună dimineața, copile!
Şi gându-şi croi cale până departe,
Supus de o rană ce-i mai bine, mai puțin bine,
Da’ mereu, mereu deschisă…
Ca uşa bisericii, în alte vremuri
Şi a dispensarului comunal
Aşezat în conacul boierului din alte timpuri.
Au venit nepoții boierului şi au dat afară dispensarul.
Uşa bisericii din sat o închide Prea… când se duce acasă la… la oraş.
Da’ rămâne mereu poarta deschisă,
Să fie drum liber mereu spre clopot.
Limba lui vorbeşte doar de îngropăciune
Şi de prezența preotului la Sfânta liturghie.
Ce vremuri!
Mai demult vorbea de primejdii, de ploaie, de secetă…
De nuntă, de vreo adunare, de sărbătoare…
Acu’ tot mai rar, tot mai încet, tot mai tânguit…
Nu mai vorbeşte în toate limbile.
Se surpă clopotnița, iar pe scară… din două ‘n-două… trepte.
Şi conacu’ boieresc a ajuns în paragină.
Şi ce mândrețe de palat!
Parcă îți era drag să te îmbolnăveşti…
Te îmbăiai, te primeneai, lăsai treburile şi te duceai la doctor.
Până acolo mergeai pe jos, te mai întâlneai cu un om…
Parcă mai uita boala de tine.
Aştepta-i să te consulte Doctoru’.
Cu cât plecai mai de dimineață, cu atât aşteptarea era mai lungă.
Toți bolnavii se trezeau cu noapea ‘n cap, să ajungă la prima oră, parcă se vorbeau.
Numai el, Tovarăşu’ Doctor, venea târziu… cu rata.
(Pe vremea aia nu existau Domni.
Erai tovarăş cu Primaru’, cu Notaru’, cu Profesoru’, cu Doctoru’…
de parcă erai învățat… la aceeaşi şcoală cu ei.
Poate unu’ din neamu tău, cândva, s-o fi jucat în țărâna verii după ploaie cu vreun uitat din neamu’ lor.)
De acas’ pân’ la dispensar parcă, parcă îți era mai bine,
Da’ acolo te contaminau bolile celor cu care stăteai de vorbă,
(Fiecare se ştia cu fiecare, iar lumea trăia în comunitatea satului în comuniune.)
Cu o singură excepție.
Excepția – boala de dinți.
Când te aşeza Tovarăşul Dentist pe scaunul boieresc, nu mai aveai nicio durere, nu mai ştiai care dinte îți adusese atâtea nopți de „Au!” şi „Vai!”.
Aşa se explică de ce ajungeai acas’ şi peste noapte o luai de la capăt…
Cu văietatul şi plimbatu’ ca stafiile prin casă şi cu un dinte lipsă.
Nu-ți trecea nici cu gargara cu apă cu sare,
Nici cu țuica-frunte, nici cu cățelu’ de usturoi. Aşteptai să se lumineze de ziuă şi o luai din loc, pe aceeaşi potecă, pe lângă gard.
Erai prea amărât să te fluture vântul pe mijlocul drumului
Şi să te întrebe omu „Un’ te duci, mă’ neică?”,
Iar tu să nu-i răspunzi, că ‘ți bătea durerea ‘n cap,
Ca piatra vreun cui, în propteaua de la gard…
De unde plecasem?
De la rană?!
Cu o vorbă mai uit o vreme de ea, da’ tot deschisă rămâne, ca poarta de la curtea bisericii şi drumul spre clopotniță.
Ce vremuri!?

Eugenia Bucur, 04.01.2020


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Eugenia Bucur

By Eugenia Bucur

poet

Lasă un răspuns