Share
Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941

Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941

Pe parcursul scurtei sale istorii publice, Mișcarea Legionară a cunoscut din 1927 până în 1941 cinci dizolvări ordonate de partidele istorice sau direct de către Carol al II-lea. Aceasta a însemnat sute de morți, mii de ani de temniță și lagăr. Apărută dinlăuntrul generației tinere care se ridica după primul război mondial, condusă de elita acelui tineret, era firesc ca Mișcarea Legionară să rețină atenția celor mai corecți dintre intelectualii vârstnici care îi descopereau încă disponibilități de muncă și sacrificiu pentru viitorul națiunii române.

Romanian Fascist Demonstration

Cinci personalități au crezut că pot prelua conducerea Mișcării

Dar tot atunci, Mişcarea Legionară s-a văzut expusă şi primejdiei de a fi acaparată de oameni politici cu o carieră întreaga înapoia lor şi care neputând să-şi realizeze veleităţile de conducători au crezut că sosise marele moment al vieţii lor şi anume acela de a prelua conducerea unei organizaţii tinere în plină ascensiune. Aşa au apărut pe parcursul celor 14 ani de viaţa publică a Legiunii nu mai puţini de cinci personalităţi care oferindu-şi iniţial experienţa lor politică, relaţiile şi abilităţile de oameni familiarizaţi cu viaţa grea a democratismului parlamentar, au crezut că pot prelua conducerea Mişcării Legionare. Rând pe rând au fost A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Carol al II-lea şi generalul Ion Antonescu. Toţi cei cinci pretendenţi, odată respinşi, au devenit cei mai aprigi duşmani ai Legiunii. Incontestabilul lor talent politic, organizatoric, doctrinar s-a concentrat asupra Mişcării Legionare, căutându-i imperfecţiunile, expunându-i stângăciile, condamnându-i intransigenta şi inexperienţa politică, exacerbându-i excesele, zelul înnoitor şi atitudinile exclusiviste. Ultimul dintre aceşti părinţi vitregi a fost generalul Ion Antonescu şi asupra personalităţii sale ne vom opri în cele ce urmează.

Ion Antonescu – om însetat de puterea absolută

Se cunoştea caracterul lui hotărât, curajos, energic, autoritar. Se ştia orientarea lui pro anglo-franceza. Era militarul de Stat Major, dornic de afirmare şi progres. Dar şi irascibilitatea lui, cu unele ieşiri ce-l apropiau de patologic şi determinate, după unii analişti, de o boală mai veche, ce nu mai putea fi ignorată. Robit de ideea de a domina, suferea greu ierarhiile superioare, căutând să-şi impună concepţiile de o manieră care i-a îndepărtat multe simpatii din partea colegilor de arme. În viaţa politică se afirmase în guvernul efemer Goga-Cuza, ca ministru al Apărării, şi în guvernul de după instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, când, tot ca ministru al Apărării, i-a avertizat pe Maniu şi Codreanu că, dacă vor contesta Armata – condusă de el – va trage. Intrat însa în conflict cu regele, care la rândul lui nu concepea să împartă cu cineva dictatura, este marginalizat şi făcut inofensiv într-o detenţie la o mănăstire. Când iese de acolo în preajma căderii regelui, care era timorat de insurecţia legionară, iese cu gândul de vindicta. Nu-l va ierta pe Carol şi va cauta să-l ţină în minorat politic pe noul şi tânărul rege.

Actul constituţional semnat pe 14 septembrie 1940 de el şi de rege îl stânjenea şi împotriva acestui act va atentă nu numai o dată, desconsiderându-l şi încâlcindu-l de mai multe ori. În intimitatea lui a rămas fidel democraţiilor occidentale şi a căutat fără succes să se acomodeze condiţiilor create de acceptarea colaborării cu forţele Axei.

Acesta era omul care nu accepta concurenta, nu suportă să împartă puterea cu cei care-l ajutaseră să vină la putere în septembrie 1940. Oricare ar fi fost aceştia.

Dar cine erau aceștia?

Nimeni nu poate face minuni în patru luni de guvernare

Erau supravieţuitorii unor masacre unice în istoria modernă, cu rândurile rărite, cu o ţară sfârtecată, ce predase fără luptă o treime din teritoriul ei, lovită de un cutremur şi răvăşită de haosul refugiaţilor din cele trei zări.

Din mişcarea elitistă de până atunci, care-şi manifestase exigentele de încadrare până la nivelul adolescenţilor, al ţăranilor şi muncitorilor, Mişcarea Legionară absorbise acum contingente întregi de oportunişti, ce aveau să se facă responsabili de multe din abuzurile, din excesele şi din insubordonările ce vor apărea pe parcursul celor patru luni de convieţuire.

Şi ce s-ar fi putut cere de la o organizaţie care nu avea nici măcar preponderenta în guvern, într-o ţară ciopârtita şi cu un aliat extern neloial – cel german, – care se simţea stânjenit de autoritarismul legionar şi nu urmarea decât să-şi găsească un garant pe care să poată conta în viitoarele acţiuni militare din estul şi sud-estul Europei.

Ne îndoim că, în patru luni de co-guvernare, vreo formaţiune politică ar fi putut realiza, în condiţiile sociale de atunci, mai mult decât a realizat Mişcarea Legionară; abia după un respiro de mai multe luni sau de câţiva ani structurile s-ar fi cristalizat, programele şi-ar fi dovedit viabilitatea şi s-ar fi putut emite verdicte asupra regimului. Invocându-se mereu fie inexperienţa, fie stilul de lucru al cadrelor legionare şi adunându-se piese la dosar că pentru un viitor proces plin de incriminări (şi pe care generalul l-a şi arătat acuzator Comandantului Mişcării) nu se putea să nu se găsească pretextele care să ducă la criza finală. La constituirea acelui dosar o contribuţie însemnata îşi aduceau necontenit şi bine dozat şi membrii noului grup de influenţă din jurul conducătorului statului, dintre care unii erau informatori direcţi ai serviciilor de spionaj străine. Pe fundalul caracterului coleric şi revanşard ca şi pe acela al dorinţei de a se debarasa de un partener nedorit survine şi decorarea Comandantului Horia Sima de către rege la începutul lui ianuarie, fapt care îl duce la exasperare pe general, omul care nu înţelegea să împartă privilegiile ce decurgeau din poziţia de şef al statului.

Miscarea Legionară nu a fost o oficină nazistă

Trei cauze ale conduitei generalului Ion Antonescu pot fi considerate ca determinante ale evenimentelor din 21-24 ianuarie 1941. Întâi caracterul său, despre care am amintit mai înainte. Apoi, rolul anturajului din guvern, mai ales al subsecretarului de stat de la Interne, Riosanu, şi al unui grup de femei ce-şi continuau, de fapt, nefastele intrigi din epoca lui Carol al II-lea. Dintre acestea se evidenţia Veturia Goga, nu numai o adversară personală a Mişcării, ci şi o veche informatoare a serviciilor secrete englezeşti. Ultimul element era mult invocată afiliere a doctrinei şi practicii legionare la politica Reich-ului. Această relaţie de fraternitate sau chiar de vasalitate este unul din falsurile care au adus mari prejudicii Legiunii. Mişcarea Legionară nu a fost o oficină, o sucursală nazistă în România, stipendiată cu fonduri importante de la Berlin, nu a fost o creaţie a propagandei germane. Apărută cu şase ani înainte de instalarea lui Hitler la putere, îşi avea deja structurate liniile mari ale viziunii sale politice şi sociale proprii. În ce priveşte cancelariile germane, ele nu au văzut în M.L. decât un partener incomod, în timp ce Antonescu era o figură tranzitorie, care ar fi putut fi uşor dominat şi eventual schimbat la sfârşitul războiului. Prin ambasadorul Fabricius, Berlinul ştia că Antonescu i-a adus pe legionari la putere şi că acum el îşi vede periclitata operă de salvare naţională din cauza ingratitudinii legionarilor şi a a apucăturilor lor arhaice. Toate informaţiile ce ajungeau la Ministerul de Externe de la Berlin erau grosolan deformate în defavoarea Mişcării Legionare atât de ambasadorul Fabricius, cât şi de succesorul lui, baronul Manfred von Killinger. Îndrăznim să avansăm ideea că, aşa cum, în 1938, după vizita la Hitler a lui Carol al II-lea a urmat imediat asasinarea lui Corneliu Codreanu, aşa şi acum, după vizita lui Antonescu la acelaşi Hitler, la 14 ianuarie 1941, avea să urmeze ceea ce pentru noi se numeşte lovitura de stat a lui Antonescu.

Diversiunile lui Rioseanu

Refăcând firul evenimentelor, vom observa că încă din 10 decembrie se produc intervenţii ale subsecretarului de stat Riosanu de la ministerul de Interne, care constituie un preludiu la înăsprirea tensiunilor dintre Mişcarea Legionară şi Antonescu şi care aveau să ducă la lovitura de stat. În statul naţional-legionar, legionarii nu puteau fi rebeli împotriva propriilor structuri administrative ale ţării. Este un termen care a făcut epoca prin continua repetare a lui, preluat de la Antonescu de către comunişti şi de la ei până azi în istoriografia cripto-comunista. Vom aminti doar câteva din acţiunile lui Riosanu, care este implicat direct în mai multe rânduri. Astfel, el dispune intervenţia armatei în cazul incidentelor de la Cogealac, în Dobrogea, unde macedonenii refugiaţi din Cadrilaterul cedat Bulgariei intraseră în conflicte mărunte cu localnicii mai vechi. Evenimentul a fost exagerat la Bucureşti, dându-i-se amploarea unei revolte locale şi a fost nevoie de intervenţia promptă şi de tactul comandamentului legionar din regiune pentru a se aplana neînţelegerile. Dar faptul s-a înregistrat cu grijă la pasivul Mişcării, în Cartea Neagră pe care Ovidiu Vlădescu, consilierul pe probleme civile al generalului, o ţinea la zi cu grijă sa de arhivar versat. O altă diversiune a aceluiaşi Riosanu s-a produs în preajma Anului Nou, când, sub pretextul că viaţa mai multor politicieni, foşti şefi de partide, este ameninţată în noaptea de Revelion, a mobilizat unităţi de intervenţie imediată ale jandarmeriei cu armament în dotare, pentru a-i reprima pe presupuşii asasini legionari. Fapt care, deşi infirmat în mod simplu prin liniştea din noaptea respectivă, a creat totuşi o tensiune suplimentară în raporturile lui Horia Sima cu Ion Antonescu.

Mii de bucureșteni demonstrează pentru reinstaurarea legalitătii

Dar ceea ce a accelerat conflictul care mocnea a fost asasinarea maiorului german Doring de către un agent al serviciilor secrete engleze. Ori, paza demnitarilor străini ca şi cea a ofiţerilor germani cu funcţii oficiale cădea în seama subsecretarului de sat Riosanu şi nu a ministrului de interne, generalul Petrovicescu. Totuşi, Antonescu îl demite pe ministru şi face ca şi Berlinul să reproşeze tot Mişcării Legionare asasinarea ofiţerului german. Demiterea la 20 ianuarie a ministrului determina un protest al studenţimii bucureştene împreuna cu legionari din corpul răzleţ, corpul muncitoresc şi secţiile feminine, la care se raliază mii de alţi bucureşteni şi care cer repunerea ministrului în drepturile sale, restabilirea echilibrului guvernării, îndepărtarea lui Riosanu. Eliminarea din guvern şi din anturajul generalului a elementelor dubioase şi curăţirea întregului aparat guvernamental de elemente ostile Mişcării. Manifestanţii nu cereau decât restabilirea ordinii constituţionale existente şi nu au făcut nici o aluzie la persoana generalului Antonescu, care, dimpotrivă, a fost ovaţionat. Totul a decurs fără nici un fel de incidente.

Antonescu înlocuiește prefecții prin ordine verbale

Aceasta reacție a bucureștenilor a constituit pentru Antonescu începutul a ceea ce el a numit „rebeliunea legionară”.

A doua zi, la 21 ianuarie, generalul Antonescu dispune înlocuirea tuturor prefecţilor şi chestorilor legionari, concomitent cu eliberarea din funcţie a prefectului Capitalei, Radu Mironovici, care asigura ordinea publică, şi a lui Alexandru Ghica, şeful Direcţiei generale a Poliţiei. Antonescu da un ordin general ca armata să ocupe toate instituţiile publice punând în fruntea lor ofiţeri, dintre coloneii cei mai în vârsta. În acest fel, normativul legal al numirilor în înaltele funcţii ale statului a fost ignorat. Noii numiţi nu au fost desemnaţi prin vreun decret semnat de conducătorul statului, decret care să fi fost publicat în prealabil în Monitorul Oficial. Ofiţerii care se prezentau la prefecturi şi chesturi nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forţa de care dispuneau, întrucât veneau însoţiţi de un pluton, o companie sau chiar de un regiment, după necesităţile locului şi momentului. În plus, pretenţia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe ameninţarea că vor trage în caz de nesupunere.

Prefecţii şi chestorii fuseseră convocaţi primii la Bucureşti chiar de către general, ceilalţi la inspectoratele generale respective încă din 19 ianuarie, iar dispoziţiile de convocare a lor au fost strict secrete ale lui Antonescu, de ele nefiind înştiinţat nici Horia Sima, nici vreun alt ministru legionar. Prefecţii fuseseră chemaţi la Bucureşti pentru a se discuta importante „chestiuni economice”, iar chestorii la „reuniuni curente de informare şi consfătuire”. Subalternii lor, care se aflau în clădirile vizate de armată, au opus o firească rezistenţa unităţilor militare înarmate. Celor asediaţi li se alăturaseră peste tot numeroase grupuri spontane de săteni şi orăşeni care fraternizau cu ei. Această rezistentă iniţială a fost considerată un al doilea act de rebeliune de către generalul Antonescu, după protestul de la demiterea ministrului Petrovicescu. Incidentele armate au fost puţin numeroase întrucât, în cele mai multe locuri, armata, în special soldaţii şi ofiţerii tineri, simpatiza pe legionari şi s-au evitat vărsările de sânge. Mai ales că, spre cinstea lor, generalii de armata Coroama, Dragalina, Avrămescu, Levenţi, Atanasiu şi Popescu, de la Corpurile de armata IV, VI, VII şi III, precum şi cei de la Timişoara, au fraternizat cu legionarii din instituţiile ce urmau să fie asediate.

Hitler îi someaza pe legionari să înceteze rezisțența

Imagini pentru hitler antonescu

Exasperat de eşecul intervenţiei din provincie şi temându-se de un eşec similar în Bucureşti, Antonescu dispune consemnarea regimentelor în cazărmi, până când se va limpezi poziţia armatei germane. Aceasta limpezire nu a întârziat. Pe de o parte, încă din 14 ianuarie, când Antonescu se întâlnise cu Hitler, primise de la acesta acceptul de a lua măsuri „pentru restabilirea ordinii interne, adică de a stârpi anarhia legionară”. Pe de altă parte, informaţiile lui Fabricius erau total defavorabile Mişcării Legionare şi-l recomandau pe Antonescu ca garantul liniştii, a stabilităţii de care Reichul german avea nevoie în România, plină de petrol, în perspectiva apropiatei campanii împotriva URSS. Astfel că, în dimineaţa zilei de 23 ianuarie, ministrul german Neubacher îl înştiinţează pe comandantul Horia Sima că Hitler îi somează pur şi simplu pe legionari să înceteze orice rezistenţă. Generalul Antonescu este de acord să făgăduiască că, dacă rezistenţa legionară încetează imediat, nici un legionar nu va fi urmărit şi M.L. nu va fi trasă la răspundere. În faţa acestui adevărat ultimatum, Horia Sima redactează împreuna cu Neubacher ordinul de încetare a oricărei lupte şi de părăsire a localurilor asediate de armată. De fapt, trupele germane erau autorizate să facă uz de arme. Ultimul comunicat dat de Hitler echivala cu un act de ocupaţie. Ofiţeri germani chiar au intervenit pe 24 ianuarie la Timişoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea, somând pe legionarii care erau deţinătorii legali ai administraţiei să părăsească şi să predea clădirile. Apreciem, însa, că, prin jocul acesta, poziţia generalului Antonescu faţă de Berlin era şi mai precara decât înainte, el devenind un prizonier al Reichului.

Antonescu nu si-a respectat promisiunile

Ce a urmat? Zone întregi, ca de pildă cea dintre Palatul telefoanelor şi Posta veche, de pe Calea Victoriei, au fost mitraliate, victimele, morţi şi răniţi (între 300 şi 800), provenind, în imensa lor majoritate, dintre curioşii din populaţia civilă care veniseră să urmărească desfăşurarea evenimentelor. Nici termenul acordat pentru evacuarea instituţiilor şi sediilor nu a fost respectat. Antonescu se declanşa cu o duritate care nu făcea decât să confirme pronosticurile cele mai sumbre lansate de cei care îl cunoşteau.

Pentru a demonstra cu încă un fapt atitudinea dezlănţuită a generalului, vom aminti că Regele Mihai, aflat până atunci la Sinaia şi pornind spre Capitala ca să reinstituie ordinea prevăzută în actul constituţional de la 14 septembrie 1940, a fost împiedicat cu forţa de a veni la Bucureşti de către acelaşi Riosanu, însoţit de un grup de ostaşi.

Pe fondul acestor acţiuni, opiniei publice i se oferea spectacolul dur, dinamic şi pe alocuri violent al unei avalanşe haotice de ştiri contradictorii, de manifestări care depăşiseră cadrele consacrate şi ritmul unei vieţi liniştite. Se putea vorbi într-adevăr de o insurecţie, cele două părţi acuzându-se reciproc şi pretinzând că reprezintă legalitatea.

Cine sunt autorii crimelor împotriva evreilor

În aşteptarea unui deznodământ, organele de ordine erau depăşite. Autoritatea şefilor, fără a fi contestată, părea a fi paralizată, ameninţată de descompunere. Armata şi poliţia se temeau de legionari, aceştia se temeau de repetarea violentelor din partea armatei şi a jandarmeriei, care nu odată îi supusese la represiuni dure. Scăpată astfel de vigilentă organelor de ordine, pleava periferiilor, ca întotdeauna în istorie, a profitat de criza autorităţii. Astfel, ea a atacat micile întreprinderi ale populaţiei evreieşti, pe care o bănuia mai demult de a fi autoarea ascunsă a tuturor neîmplinirilor şi suferinţelor ei. A fost nevoie de numai câteva gesturi mici ale unor agitatori interesaţi care să direcţioneze aceste impulsuri distructive. Au fost astfel devastate un număr de magazine, câteva sinagogi şi, ce este mai dureros, au fost ucişi în jur de 120 evrei. Pe marginea acestor deplorabile manifestări în care Mişcarea Legionară nu a fost angajată, neexistând niciodată vreun ordin de la centru ori de la alte autorităţi legionare, pe marginea acestui trist episod s-a glosat mult în ţară şi în străinătate, atunci, ca şi acum, el cunoscând şi reverberaţii şi fireşti exagerări în literatură şi dramaturgie. Fapt este şi trebuie subliniat că Antonescu, care a condamnat sute de legionari pentru delictul de simpla apartenenţa la Mişcarea Legionară, nu a dat nici o condamnare pentru faptele enunţate mai înainte.

Ce a urmat după restabilirea liniştii? Un val de sute şi mii de arestări, mai ales din rândul tinerilor elevi şi studenţi, supuşi unor anchete dure. Respingerea intervenţiilor de reconciliere făcute de personalităţi legionare ori de simpatizanţi legionari, profesori universitari cu mare audienţă în opinia publică. Legionarii care se ştiau vizaţi de agenţii serviciului lui Eugen Cristescu au ales exilul, cu tot ce însemna acesta, într-o Germanie care îl ajutase pe Antonescu. Sentinţele, dintre care unele capitale, au fost aduse neîntârziat la îndeplinire. În aceste împrejurări a fost împuscat şi colonelul Zavoianu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Apoi, se decide trimiterea pe front în scopul unei ipotetice reabilitări, în linia I şi în misiuni de sacrificiu, a unui număr de deţinuţi legionari încadraţi mai întâi în batalioanele de la Sărată, alături de delincvenţi periculoşi de drept comun. Jertfele au fost numeroase.

O problemă se mai pune, evreii au avut vreo responsabilitate în declanşarea haosului ce a dus la excesele ştiute? Atât preşedintele Asociaţiei comunităţilor evreieşti, Filderman, cât şi M. Carp (într-o lucrare a lui) recunosc că evreii au contribuit la crearea şi acutizarea disensiunii dintre Antonescu şi Legionari şi că, implicit, şi evreii aveau un merit la dispariţia statului naţional-legionar. În ceea ce-l priveşte pe Filderman, el era deseori văzut în cabinetele Preşedinţiei.

Cât priveşte pe cei 120 de evrei ucişi în timpul evenimentelor trebuie subliniat că în chiar lucrarea „Martiriul evreilor din România în perioada 1940-1944”, apărută la editura Hasefer anii trecuţi şi care are un întreg capitol dedicat evenimentelor, nu se vorbeşte nimic despre evreii care ar fi fost ucişi la abator şi agăţaţi în cârlige. Este, de aceea, cu atât mai surprinzător că d-l profesor Nicolae Cajal, ca şi d-l Theodor Wexler, ca şi regretatul muzicolog Iosif Sava, au afirmat că la abator au fost ucişi evrei.

de Dr. Nae Nicolau Ziarul „Oglinda” 29 ianuarie 2001


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment