Share
Întâlnire între două anotimpuri

Întâlnire între două anotimpuri

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Ioana-Bocicu.jpg

Ioana Bocicu

*
Gând
Într-un petec negru de țărână…
Un gând de-al meu a prins rădăcină,
Dar nu mai crește și nu mai înflorește,
Ci zilnic, câte puțin se tot vestejește.
Îl rog cu drag pe bunul Dumnezeu,
Să salveze de la moarte gândul meu,
Măcar într-o zi mai pe înserat…
Făcându-l să pară un gând adevărat.
Mă simt ca o frunză căzută în drum,
Chiar de simt al vieții minunat parfum,
Și-aștept mereu o schimbare în bine,
O aștept de mult dar ea nu mai vine.
Ca și-un eretic stau și mă întreb…
Și-o rugăciune mă chinui să înjgheb,
Și chiar de păstrez cu sfinții legătură,
Din rugă nu mai știu nicio frântură.
O lacrimă fierbinte e gata să cadă,
Că exiști Doamne, vreau o dovadă,
Viața tristă și crudă stă să mă doboare,
Măcar un gând…să prindă aripi, să zboare.

*
Întâlnire între două anotimpuri
Fulgii mari și albi au început să cadă-ncet,
Iar de aseară ninge peste mine-ntruna,
Eu Toamna, sunt foarte tristă că trebuie să plec,
În curând…mi se va șterge urma .

Sunt călătoare și timpul meu e pe sfârșite acum,
O să-i fac loc Iernii…ea acum e la domnie…
O să-și aducă poveștile cu zâne și pe Moș Crăciun,
…Și o să-mi facă iar în ciudă mie.
Dar ce-mi văd ochii…mi s-a părut că-i ceață…
Dar totu-i alb în fața mea și peste mine…ninge!
Vine Iarna…și trebuie s-o-ntâmpin bucuroasă,
Chiar dacă inima îmi plânge.
Suntem patru surori și nu ne putem înșela,
Chiar dacă toate patru vom domni pe rând,
Mult mai frumos ar fi de s-ar putea schimba,
Să domnim cu toate patru, într-un singur anotimp.

*
Străina

Pe trotuar, tăcută, în hainele-i cernite,
Trecea grăbită o frumoasă doamnă,
Îi curgeau pe față lacrimi multe…
Se încadra în peisajul trist de toamnă.
Semăna puțin cu o fantomă din eter,
Cu privirea-i rece ca de gheață,
Cu chipu-i emananând puțin mister,
Părea învăluită într-un nor de ceață.
Călca ușor, gânditoare privind zarea,
Parcă n-avea deloc un țel anume,
Privea în gol scruțând depărtarea
Părea că n-o interesa nimic din astă lume.
Am urmărit-o mergând mai la distanță,
Plutea în urma ei parfum sublim de crin,
S-a oprit cu lacrimile șiroind pe față
La poarta unui micuț și trist cimitir.
A mers tăcută la o cruce printre ierburi,
Și-a îngenuncheat smerită lângă ea,
Părea un înger coborât din ceruri…
Iar c-o mână, crucea albă mângâia.
Din ochii-albaștri ca cerul cel senin,
Au început să-i curgă lacrimi multe
Și cu fața-i albă ca albul unui crin…
S-a aplecat ca poza de pe cruce s-o sărute.
M-am apropiat încet, mai mult de ea
Ca poza de pe cruce s-o zăresc…
Din ea, un înger de fetiță mă privea,
Nedumerită parcă, cu chip nepământesc.
Era frumoasă ca o rază aurie de la soare,
Cu părul blond ca spicul, cârlionțat…
Cum să nu plângă cu lacrime amare,
După îngerașul ce Dumnezeu i l-a luat.
Privesc acea fotografie de pe cruce…
Și pe mamă-ngenuncheată la mormânt,
Mii de întrebări roiesc în a mea minte,
Și-ncep să-l cert pe Dumnezeu, în gând.
Aș vrea să fug cât mai departe și să plâng,
Să-l rog pe Dumnezeu, fetița s-o învie…
Să nu mai lase moartea la noi pe pământ,
Iar cimitire triste…nicicând să nu mai fie.

*
La umbra unui plop
La umbra unui plop înalt, la margine de drum,
Cu straița lângă el s-a așezat un biet bătrân…
În straiță-avea puținele merinde ce le-a adunat,
Și-o lacrimă fierbinte îi udă chipul său brăzdat.
De ce oare să mai plângă…nu mai are rost…
Căci viața sa de la-nceput doar chin i-a fost,
Are trei copii, dar toți s-au dus la casa lor…
E mulțumit că au de toate…și case cu pridvor.
Își șterge lacrima cu mâna-i slabă, noduroasă,
De viața sa amară la nimeni nu-i mai pasă…
Un sentiment de teamă i se sădește-n suflet,
E bătrân și slab și e sătul de-atâta umblet.
Din mila unora cu suflet, în fiecare zi trăiește,
De când a sa soție scumpă nu mai este…
Își doarme somnul sub crucea de mormânt,
În timp ce el cerșește și-i singur pe pământ.
Se uită-n sus spre cer…care-i a lui stea?
Cât din chinul său mai este până va cădea?
A obosit de mult și trupul său e frânt…
Și viața sa i-a fost ca frunza plopului în vânt.
Frunza de plop o să tremure în vânt mereu,
De suferința lui va ști doar bunul Dumnezeu,
Ce vină are el că e bătrân, bolnav și necăjit…
Ce vină are el…când de copiii săi e părăsit.

*
Clipe
Vântul bate șuierând printre ramuri,
Aducând cu el nori mari și-ntunecați,
Gânduri triste străbat prin geamuri,
Unde vă duceți clipe…unde plecați ?
Aș vrea să vă opriți puțin cu mine,
Dar să nu-mi aduceți grele amintiri…
Eu v-am vorbit mereu numai de bine,
Voi să-mi luați măcar tristețea din priviri.
Dar nu mă auziți și treceți mai departe,
Nu vă e milă nici de cei ce plâng…
Opriți-vă… lăsați un semn de carte
În romanul vieții când lacrimi nu curg.
Un semn care separă cele două clipe…
Cea tristă, de cea frumoasă ca un vis…
Clipa când iubirea vine bătând din aripe,
De o clipă grea pe care destinul ți-a scris.
Mă rog pentru ceva frumos doar de o clipă,
Un moment de liniște fără dor și durere,
Dar tu râzi și-alergi mereu ca o nălucă
Și văd că suferința mea îți face plăcere.
Timpul aleargă-ntruna cu clipa și anii…
Lăsând peste noi amintiri dureroase și grele,
Cu alții se-oprește sărbătorind cu șampanii,
Iar pe unii ne ia cu el…mult mai devreme.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment