mar. oct. 27th, 2020

S-a întâmplat în adolescenţa mea – în anii în care Ceauşescu încă stăpânea România – să merg într-o tabără în care erau şi copii din alte ţări. Propriu-zis, nu erau în tabăra noastră, dar locurile de joacă erau comune. Desigur, erau copii tot din ţări socialiste, ca şi noi. Unii din Polonia – stăteau mai departe de noi. Unii, se zicea, din Bulgaria, dar cumva nu i-am întâlnit. Poate nici nu erau şi doar aşa se spunea. În sfârşit, mai erau unii din Cehoslovacia – astăzi împărţită în Cehia şi Slovacia. Aceştia erau mai aproape de noi şi am început să vorbim între noi într-un amestec între propriile graiuri şi, respectiv, rusă, franceză şi engleză. Mai vorbeam, mai ne jucam, fiecare cu ale lui.
În tabăra noastră, de Români, am văzut şi un grup mai mic ce părea să stea departe de noi, ceilalţi. „Ce-i cu ei?” – am întrebat. Mai erau pe acolo unii copii de nomenclaturişti ce stăteau cu nasul pe sus şi se deosebeau de restul. Doar că ei nu stăteau în grup… Cei care se puteau aduna cu alţii ajungeau oricum să stea cu noi toţi. Băiatul pe care l-am întrebat, mai mare, mi-a răspuns: „Sunt Unguri. Din Mureş, Harghita şi Covasna.”. „Bine„, m-am mirat eu, „dar de ce stau aşa, deoparte?„. „Nu ştiu româneşte.” mi-a răspuns el. „Sau nu vor să vorbească româneşte.” a adăugat.
Curiozitatea m-a chinuit toată viaţa. Aşa că m-am dus la ei şi i-am salutat aşa, mai ardeleneşte. „Servus!„. „Servus!” au răspuns ei, în cor. „Ön magyar?„, mă întreabă ei. Eu, convins că m-au întrebat dacă ştiu limba maghiară, răspund „Nu ştiu!„. Ei încep să râdă în hohote. De fapt mă întrebaseră dacă sunt Ungur… ????
Unul dintre ei, un blonduţ de undeva din sau de pe lângă Vlăhiţa – dacă îmi mai aduc bine aminte – a binevoit să-mi explice întrebarea şi răspunsul. Am râs şi eu. Vorbea foarte greu limba română şi era singurul care putea să spună o frază în română. Ceilalţi doar înţelegeau. Bine şi aşa! Am început să discut cu ei folosind un amestec de cuvinte din ce limbi se nimerea – şi o gramatică, bineînţeles, extrem de originală. Până la urmă, am ajuns să tot stau de vorbă cu băieţelul blonduţ – iartă-mă, frăţioare, nu mai ştiu cum te cheamă! Era şi el pasionat de exploratori, ca şi mine, doar că în vreme ce eu ştiam exploratori români, francezi sau britanici, el ştia doar exploratori unguri. Dar mulţi şi grozavi! Cei mai grozavi, după el.
Ne întâlneam câte o oră, la amiază, când ar fi trebuit să dormim. Şi cumpăram – azi eu, mâine el – nişte bomboane cu mentă ca să ne împăcăm limba înnodată de atâtea străinisme. Ne mai certam pe cine a fost primul în Transilvania, ne împăcam visând la călătorii pe Amazon sau în insulele din Chile, în Tibet sau pe urmele lui Mowgli…

Într-o zi, spre seară, mai pe la sfârşitul taberei, aud nişte exclamaţii şi icnete care, deşi într-o limbă străină, erau uşor de recunoscut: unii se băteau. Curios – v-am spus că am o prea mare curiozitate încă de mic? – desigur că m-am dus să văd ce e. Şi mi s-a suit sângele la cap. Câţiva din băieţii din Cehoslovacia îl înghesuiseră pe blonduţ şi îi cărau „castane”, ghionturi şi chiar şuturi. „Ce faceţi, bă?!!” – am urlat furios. În româneşte. Se pare că m-au înţeles şi probabil că eram vânăt de furie, că s-au speriat. Au încercat să-mi explice că e Ungur şi au ei ceva cu Ungurii. Şi că eu sunt Român, deci de ce apăr un Ungur? Nu mai ştiu în ce limbă le-am zis, nu ştiu dacă au înţeles, dar le-am spus aşa: „Aici e România, nu Cehoslovacia! O fi el Ungur, dar e Ungurul nostru, nu al vostru. Căraţi-vă!” Au plecat. Blonduţul se ţinea tare, ochii încă îi scânteiau de mânie. Mic, dar bărbat. Trebuia să mergem în taberele noastre, că se apropia masa de seară. L-am salutat şi i-am zis „Nu uita că azi am luat eu bomboanele, mâine e rândul tău!”. A râs, nu ştiu exact de ce, dar mi-a părut bine.

Au trecut de atunci ani, decenii. Şi am aceeaşi convingere că fiii României trebuie să fie uniţi, să se ajute între ei. Dacă unii uită lucrul acesta este prostia lor. Dacă unii se întorc împotriva fraţilor lor Români e prostia lor. Şi prostia se plăteşte. Totdeauna, fie că ne dăm seama ori ba.

Spun asta pentru că în tot programul sau proiectul de grijă a Guvernului pentru Români, dincolo de tot felul de promisiuni cu taxele şi IMM-urile (o să vedem ce se va materializa şi ce nu), dincolo de alte subiecte, nu am văzut nimic despre Românii din străinătate şi despre Românii veniţi înapoi în Ţară.

Unii s-au întors pentru a-şi îngriji copiii sau părinţii rămaşi aici. Sau pentru a fi cu cei dragi în faţa unei calamităţi ce, conform presei de scandal, va nimici Omenirea. Alţii, în nădejdea că Ţara le poate fi adăpost – aşa cum este firesc.
Românii de aici, cei mai mulţi, i-au primit cu drag. Fraţii, copii, părinţi, prieteni plecaţi – uneori de multă vreme – şi regăsiţi, acum, la vreme de prigoană.

20171210_130309_075 mic

Au fost şi alţii – mai puţini, e adevărat – care au crezut că e acum clipa de miştouri, insulte şi şopârle. Uitând că picăturile de bani trimise de unul şi altul celor din ţară s-au adunat de-a lungul anilor într-un fluviu ce a ţinut România atunci când unii voiau s-o scufunde economic.
Chiar şi Ţiganii noştri, de ale căror „palate cu turnuleţe” (adeseori replici ale unor kitsch-uri apusene) le place unora să râdă, au adus tone de bani în Ţară. Inclusiv pentru a-şi construi şi lustrui palatele.

Nu voi sta acum să judec pe unii şi alţii care îşi varsă durerea apăsării venită de sus pe cei de alături.
Vreau doar să subliniez că în afară de cei cca. 300.000 de Români înregistraţi, cunoscuţi ca fiind în şomaj ca urmare a crizei, mai sunt cca. 900.000 de Români întorşi în Ţară. Statul trebuie să se ocupe de ei. Nu doar pentru că sunt cetăţeni români. Dar şi pentru că – cinic spus – dacă ei ajung la disperare toată societatea va fi sfărâmată de efectul disperării lor.
Aşa că, domnilor de sus, vedeţi că trebuie să aveţi grijă de toţi Românii, nu doar de cei care erau în Ţară la 1 Februarie 2020.
Uite, vă mai dau un motiv: şi ei votează.
Da?
Poate vă amintiţi şi de ei în măsurile pe care le luaţi.

Mihai-Andrei Aldea


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Mihai-Andrei Aldea

By Mihai-Andrei Aldea

Preot, scriitor și jurnalist

Lasă un răspuns