joi. oct. 22nd, 2020

A fost cândva, n-ar mai fi fost – zic unii – o ţară a apei şi malurilor roditoare. Era, adică o baltă mare – cel puţin pentru vietăţile ei. Baltă ce se numea Etrar. Un nume cam ciudat pentru o baltă, însă potrivit pentru broaştele care, după cum se ştie, orăcăie cu plăcere. Iar E-traaaa-r era un strigăt ce li se părea minuntat.

Vietăţile din Balta Etrar ar fi fost, poate, obişnuite.
Melci, trestii, nuferi, lintiţă, păsări de apă, ţestoase, raci, feluriţi gândaci şi carcaleţi, libelule, scoici, vrăbii, şi, desigur, tot felul de peşti. Părţi largi din baltă erau puţin adânci, dar erau şi altele ce coborau până acolo unde lumina aproape că nu putea ajunge.
Mulţii peşti – precum roşioarele şi obleţii, linii, crăpcenii şi crapii, între trestii câte o ştiucă, în adâncuri câte un somn – iată stăpânii lumii de sub oglinda apei. Cel puţin câtă vreme nu se ivesc stăpânii de deasupra, adică raţele, gâştele, lişiţele şi alte păsări iubitoare de vietăţi acvatice.

În această lume atât de bogată şi frământată, se găseau şi câteva broaşte.
Viaţa lor nu era chiar atât de uşoară pe cât am crede.
Atunci când se scufundau după mâncare se aflau în primejdie să fie mâncaţi de câte o ştiucă, sau alt peşte mare, ba chiar şi de câte o înaripată mai lacomă. Pe uscat erau ţinta berzelor, bineînţeles.
Ca urmare, preferau să se ascundă în stufărişul cel mai des, acolo unde puteau mânca puieţii peştilor în loc să fie mâncate.
Seara începeau să orăcăie, acoperind în părţile lor ciripitul păsărilor.

Până aici, totul ar fi fost firesc.
Doar că aceste broaşte… gândeau!
Gândeau şi făceau planuri.
Fiecare broscoi, sau aproape fiecare, visa să devină stăpân peste ceilalţi, fiecare broască, sau aproape fiecare, visa să aibă cel mai tare broscoi… sau cei mai tari broscoi.
Fiecare dintre ei, sau aproape fiecare, visa la un loc bun, cu nămol, cu apă şi frunze de nufăr, cu mulţi gândăcei zburători şi musculiţe – pentru un ospăţ pe cinste în fiecare zi.
Şi unii dintre broscoii şi broaştele mai puternice şi mai deştepte au început să strângă ierburi de apă, carcaleţi şi tot felul de alte lucruri, pe care le dădeau apoi celor mai slabi sau mai leneşi. Astfel şi-au înfiinţat armate şi angajaţi şi au început să crească.
Desigur, au fost şi împotrivitori.
Au fost unii care spuneau că ce-i mult nu-i bun, că dacă broaştele devin prea multe o să scadă numărul gâzelor şi peştilor şi va veni foamete, că lăcomia este sac rupt care niciodată nu se umple şi alte asemenea vorbe bătrâneşti.
Broscoii şi broaştele tari au râs de ei şi de cuvintele lor. Şi au spus tuturor că aceştia sunt „retrograzi”, „învechiţi”, „strigoi”, „înapoiaţi”, „duşmani ai progresului”, „primitivi”, „duşmanii libertăţii” etc.
„Suntem liberi să ne facem poftele, să luptăm cu natura, să cucerim Etrar şi toată lumea!” – explicau broscoii şi broaştele care aveau sau voiau puterea.
„Să ne facem poftele! Să ne facem poftele! Libertate!”, au strigat cei mulţi. Şi i-au urmat pe cei puternici.

Uneori se iveau revolte.
Era câte un broscoi crescător de carcaleţi, alge sau musculiţe care îşi plătea muncitorii prost şi îi silea să se ostenească peste măsură. Ca să nu se ridice oamenii, folosea alţi broscoi puternici, precum şi unii raci violenţi legaţi în lesă de acei broscoi. Însă uneori nu era de ajuns. Atunci săreau în ajutorul crescătorului ostaşii marilor broscoi sau broaşte.
Şi cu ajutorul lor toate răscoalele erau înfrânte.
În afară, bineînţeles, de cele stârnite chiar de unii dintre crescători – sau dintre făuritorii de lese, plase, suliţe etc. – ce voiau să ia puterea doar pentru ei. Dacă ştiau pe cine să mituiască dintre broaştele ofiţeri, se putea întâmpla să câştige.

Istoria broaştelor din Etrar a mers mai departe.
Cu lupte şi răscoale, cu înfrângeri şi biruinţe.
Uneori veneau ani secetoşi, iar broaştele se împuţinau.
Alteori se trezeau cu sute de berze care le scădeau numărul.
Alteori apa creştea prea mult, înecând locurile de stat la soare, crescătoriile de musculiţe sau proviziile aflate pe maluri.
Alteori broaştele se îmbolnăveau de la nişte chişcari mici, mici de tot, care se prindeau de ele şi le sorbeau sângele, ba chiar şi carnea. Multe mureau din această pricină, când se iveau aceste vietăţi mititele.
Alteori puietul de peşte se rărea, ceea ce făcea să se împută balta şi să devină otrăvitoare pentru broaşte. E drept, se mai întâmpla asta şi de la unele crescătorii sau ateliere prea mari…
Dar broaştele gândeau, deci învăţau.
Şi, în ciuda retrograzilor, creşteau şi învăţau să învingă natura.
Au început să adune mâl din baltă şi noroi de departe de maluri, ca să înalţe tot mai sus ţărmurile, ca nicio creştere să nu le mai acopere.
Au început să sape canale lungi în adâncul pământului, în care se aduna apa din baltă şi se şi mişca uşor, ca să nu se învechească. Făceau astfel faţă secetelor.
Au învăţat să-şi facă un fel de răzuitoare din crenguţele adunate de pe ţărmuri, ca să cureţe chişcarii şi să-i zdrobească pe câte o piatră. Făceau astfel faţă bolii.
Au prins în unele curse iscusite peşti mari, astfel încât să le poată lua icrele şi lapţii şi să îi înmulţească după voie. Făceau astfel faţă lipsei peştilor.
„În lupta broaştelor cu natura, noi, broaştele, vom câştiga totdeauna!” – spuneau ele cu mândrie.

Până într-o zi, când şi-au dat seama că balta a devenit prea mică pentru câte broaşte erau.
Desigur, crescătoriile şi atelierele făceau faţă populaţiei batraciene. Mai ales că, dând de bine, multe broaşte se reproduceau mai rar. Ba chiar, de atâta bine, multe dintre ele nici nu se mai reproduceau. Egoismul devenise un simbol al emancipării şi progresului.
Totuşi, cumva, populaţia tot mai creştea.
Ostenitorilor din crescătorii şi ateliere, fie că lucrau în adâncurile apei, la suprafaţă, pe ţărmuri, în părţile mai îndepărtate de baltă sau sub pământ, nu puteau să o ducă prea bine. Dacă ar fi dus-o prea bine nu ar mai fi avut chef de muncă, logic.
Şi, dacă tot munceau, se şi reproduceau.
Şi broaştele cele mai deştepte, care stăpâneau cam 95% din averile Bălţii Etrar, şi-au dat sema că trebuie să facă ceva.
„Trebuie să scăpăm de ei!” – a spus unul.
„Da, nu avem nevoie de atâţia!” – a încuviinţat altul.

Şi s-au hotărât să încerce să găsească alte bălţi, îndepărtate, în sau dincolo de pădurile ce înconjurau Etrarul.

Ei, dar aceste explorări nu erau uşoare!
Aceste broaşte nu puteau să trăiască în uscăciune. Şi, pentru ele, nici pădurile nu erau îndeajuns de umede, darămite părţile înierbate de lângă sau dintre păduri!
Ca urmare, fiecare explorator avea nevoie de ţestoase multe, care să care saci mari cu apă, sau vase din trestie şi lut pline cu apă. Pentru ca un singur explorator să ajungă la cea mai apropiată pădure era nevoie de douăzeci de ţestoase şi douăzeci de care pentru apă.
Broaştele progresiste ştiau unde se mai găsesc bălţi. Văzuseră păsările de apă coborând să vâneze, libelulele aruncându-se ca atunci când se scufundă, stuful care se vedea în zare, în unele puncte, de pe ţărmurile bălţii lor.
Doar că exploratorii ajunşi acolo i-au dezamăgit.
Pentru fiecare dintre ei cheltuiseră, după distanţa faţă de Etrar, între patruzeci şi o sută de care şi ţestoase. Multe dintre acestea se distruseseră sau muriseră pe drum. Şi, după atâta muncă şi cheltuială, ce găsiseră: ochiuri de apă ce erau băltoace, nu bălţi, mlaştini otrăvite, în care nu se putea trăi, sau chiar locuri în care plantele de baltă crescuseră pe cine ştie ce izvor adânc – pentru că apă nu se găsea.

– Aşa nu facem nimic! – şi-au dat ei seama.
– Ajungem să irosim toată balta căutând o ieşire! – a încuviinţat altul, îngrijorat.
Atunci altul le-a arătat o ultimă descoperire, uluitor de avansată, o încununare a progresului extraordinar al ştiinţei broaştelor: focul.
– Este soare concentrat – le-au explicat doct şi mândru savanţii care îl realizaseră.
– Este sensibil, e drept – au mai explicat ei. Dacă e atins de puţin mai multă apă, se stinge. Dar dacă apa se pune peste el într-un vas din piatră sau lut…
Şi conducătorii din umbră ai broaştelor, cei care stăpâneau cam 96% din averile bălţii (mai câştigaseră puţin între timp), au văzut pentru prima dată minunea apei care se încălzeşte până scoate aburi şi… fierbe.
– Uluitor! – au spus ei.
Dar, pragmatici, au adăugat:
– Dar cu ce ne ajută?

close up of green frog
Photo by Couleur on Pexels.com

Peste ceva vreme, s-a aflat că din nou broaştele au făcut o boală urâtă.
Erau tot chişcari, dar, spuneau cei care împrăştie veşti, sunt nişte chişcari mai răi decât orice chişcari.
Frica a început să se răspândească. Şi, pe măsură ce tot mai multe broaşte se îmbolnăveau de chişcari, a devenit panică.
Ca să salveze broaştele de chişcari, conducătorii grijulii au hotărât să fie puse toate în carantină. Se puteau mişca între cuib şi locul de muncă, sau magazine. În rest, nu.
Şi multe dintre broaşte au rămas fără loc de muncă. Pentru că dacă celelalte stăteau doar în cuib, nu mai aveau nevoie de mărfuri şi servicii ca înainte. Vânzările scăzând, s-a ajuns, bineînţeles, ca tot mai multe broaşte să intre în şomaj tehnic.
Sau pur şi simplu să rămână fără niciun venit.
Unii conducători locali mai lăsau puţin loc de mişcare, alţii nimic.
Şi panica stăpânea multe broaşte. Dar, cumva, cel mai mult le stăpânea pe cele progresiste. Care salutau broscoii păzitori care îi băteau şi umileau pe cei are, cumva, încălcau ordinele de carantină. Ba chiar cereau să li se taie un picior, să li se spargă un ochi, ori să fie omorâţi cei care încalcă ordinele pe care, cu grijă părintească, iubiţii conducători le dăduseră pentru ocrotirea populaţiei.
Din nou s-au ivit retrograzii care să îndemne la calm, raţiune, analiză.
– Iată, spuneau ei, chişcari au mai fost şi vor mai fi. E drept, e trist, mor dintre broaştele bătrâne. Dar iată, cele tinere facă faţă bine. Ar trebui lăsate broaştele tinere să îşi vadă de treabă. Altfel economia se va prăbuşi.
Bineînţeles, nu i-a ascultat nimeni.
Frica era prea mare.

După o vreme, s-a aflat că molima s-a liniştit.
Întâi aici, apoi dincolo.
Se alcătuise deja un mare Comitet al Bălţii Etrar, ca să conducă lupta împotriva molimii.
Acum, pe măsură ce boala dădea înapoi, oamenii Comitetului deveniseră eroii tuturor.
Doar strigoii de duşmani ai progresului încercau să spună că nu s-a făcut bine.
Poporul râdea de ei.
– Ce contează că de la 96% din averile Etrarului au ajuns la 100%? – ziceau broaştele simple. Important este că am scăpat cu viaţă datorită lor.
– Dar sunteţi robi, suntem robi de acum încolo! – strigau înapoiaţii.
Broaştele râdeau:
– Avem carcaleţi şi musculiţe, avem cuiburi şi apă. O ducem bine. Şi avem dreptul să ne facem poftele. Suntem liberi.

Peste o vreme s-a ivit altă molimă.
Şi broaştele au fost iarăşi alarmate de răspânditorii de veşti.
Se murea. Ba aici, ba colo.
Iarăşi nu se ştia sigur dacă cine a murit chiar a murit din pricina chişcarilor.
Dar toţi erau încredinţaţi că aceştia sunt de vină.
Şi în panica ce se ivise, Comitetul Bălţii Etrar a venit înaintea poporului.
Erau istoviţi şi purtau urmele unei oboseri cumplite. Le-au spus broaştelor:
– Am reuşit, cu eforturi uriaşe, să obţinem un progres ştiinţific unic. Am găsit o soluţie spre a ucide chişcarii care ne chinuiesc, repede şi uşor.

Şi au pus înaintea broaştelor o tavă mare din lut şi trestie, foarte iscusită, cu un strat de nisip deasupra ce părea sticlos. De fapt chiar era, căci fusese ars bine de tot şi se topise în parte, făcând tava mult mai rezistentă.
În tavă s-au pus apă şi chişcarii. Chişcarii au fost turnaţi cu grijă, dintr-o tigvă mică ţinută cu un cleşte lung. Şi tigva şi cleştele au fost pe loc aruncate în foc – să nu se fi prins vreun chişcar invizibil de ele.
Apa era puţin adâncă şi, vrând sau nu, chişcarii erau nevoiţi în înotul lor şerpuit să atingă tava. Care se încinsese şi îi ardea. Aşa că încercau să sară din apă, apoi reintrau şi iar atingeau tava şi iar se ardeau…
– Ia te uită! – ziceau broaştele din popor. Uite-i cum se zbat! Se vede că focul acesta dă apei puterea să-i distrugă pe chişcari.
Şi, într-adevăr, după o vreme, când apa scotea aburi, chişcarii au murit.
Focul slăbea şi el, deja, după cum fusese plănuit.
Comitagiii se uitau cu grijă.
– Trebuie să fim siguri că au murit! – îi lămureau pe privitori.
De fapt aşteptau să se mai răcească apa.
– Gata! – au strigat ei. Sunt cu adevărat morţi, nu riscaţi nimic.
Broaştele cele multe s-a apropiat şi au început un adevărat pelerinaj prin faţa tăvii. În apa călduţă chişcarii zăceau morţi.
Bucuria a fost nespus de mare.

Ca să scape toate broaştele de chişcari şi ouăle lor, toţi au început să lucreze la un vas mare, care să cuprindă toate broaştele. Munceau de zor, călcând lutul, cernând nisipul, împletind şi uscând trestia, adunând multe, multe, multe lemne.

Molima înainta şi ea, dar broaştele aveau acum speranţe bune.
Doar retrograzii provocau supărări, încercând să-i convingă să folosească răzuitoarele, ca în molimile de mai demult. Nu voiau să înţeleagă, se pare, că această molimă era mult mai rea şi mai nou. Era nevoie de progres, iar progresul venise.

Şi a fost gata!
Un vas mare, mare, larg dar şi adânc – astfel încât broaştele să poată înota liber în timpul tratamentului.
Sacrificându-se pentru popor, conducătorii şi broaştele lor de pază au rămas pe mal, împreună cu unii dintre cei mai buni crescători şi meşteri.
Şi au aprins focul sub vas.
Încet, apoi din ce în ce mai tare.
Şi broaştele înotau fericite în apa care se încălzea şi care avea să le vindece de chişcari. Şi, de altfel, de orice boală.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Această scriere a fost un pamflet, este o glumă şi va fi o ironie, astfel încât orice asemănare cu realitatea este doar din vina cititorului.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Mihai-Andrei Aldea

By Mihai-Andrei Aldea

Preot, scriitor și jurnalist

Lasă un răspuns