mie. sept. 30th, 2020

Trăim vremuri ieșite din comun, iar anomaliile năpustite asupra vieții noastre ca urmare a măsurilor deosebit de dure luate de autorități pe fondul epidemiei de coronavirus, trebuie să recunoaștem că ne-au lovit cu o intensitate colosală, distrosionând și bulversându-ne total existența de zilnică de până acum. Resimțim acut stresul pricinuit de interdicția de circulație și ne vedem, brusc, captivi la domiciliile noastre.

Sub genericul “Izolare în alte vremi”, deschidem un serial de restituiri din memorialistica detenției politice și a Rezistenței anticomuniste. Nu este vorba doar de a ne reaminti că vremuri grele au mai fost, că au mai fost și alte generații de români obligați, sub alte forme sau în alte condiții, de multe ori mult mai drastice, să suporte rigorile izolării. Fie că a fost vorba de oameni vânați la propriu de organele Securității și determinați să stea ascunși ani sau zeci de ani într-o groapă sau într-o casă, fie că a fost vorba de prizonieri politici obligați să suporte uneori până la 16 ani de detenție grea, uneori cunoscând și izolarea în spații carcerale extrem de înguste și ostile, sau că a fost vorba de oameni cărora statul de impusese un domiciliu obligatoriu pe care nu îl puteau părăsi, în toate aceste cazuri am avut de-a face cu claustrarea și îngrădirea gravă a drepturilor elementare ale omului, între care acelea ale liberei curculații și comunicării neîngrădite cu semenii săi sunt- după cum și noi astăzi vedem – printre cele mai scumpe.

Și pentru că timpul nostru s-a dilatat, parcă, dintr-o dată, odată cu măsura restricționării posibilităților de mișcare și activitate, să apelăm la lectura acestor fragmente, pentru a face timpul să treacă mai repede. Și să putem suporta mai ușor această grea perioadă, gândind că alții, înaintea noastră, au avut de suportat rigori încă și mai drastice.

Fie ca Dumnezeu să ocrotească România și pe noi, pe toți!

Florin Dobrescu, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

NICOLAE CIOLACU, ascuns în perioada 1950-1951 în comuna Lunca

Nicolae Ciolacu, așa cum arăta după un an de izolare, fotografiat la capturarea lui de Securitate, oct. 1951

Personaj de referință în arhitectura amplei structuri organizatorice a Rezistenței anticomuniste din Dobrogea, armânul Nicolae Ciolacu (devenit la bătrânețe, în 1993, monahul Necatrie de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus), originar din Lojene (Bulgaria) și venit în Regatul României (Cadrilater) în perioada interbelică, a fost unul dintre liderii gruprilor de partizani dobrogene, alături de frații Fudulea și Gogu Puiu, el ocupându-se de organizarea insurgenților din centrul regiunii. Ciiolacu a reușit să scape de capturarea majorității combatanților din perioada 1949-1950, când – uneori după lupte crâncene – partizanii capturați aveau să fie condamnați la moarte și executați, iar în multe alte cazuri, deși condamnați la ani grei de închisoare, au fost de asemenea executați extrajudiciar la ordinul conducerii Securității. Fiind prins abia în toamna lui 1951, el a scăpat de perioada de vârf a represiunii. Relaxată după reprimarea mișcării, Securitatea renunțase la execuțiile sumare, așa că Cioilacu a fost unul dintre cei care a primit doar o mare condamnare la închisoare – 25 ani. A ieșit din temniță în 1964, odată cu eliberarea de către regimul comunist a tuturor deținuților politici din România, la presiunile Occidentului și ale ONU.

În 1950, hăituit asemenea unei fiare sălbatice, Nicolae Ciolacu a găsit scăparea în comuna       , unde s-a ascuns la cumnatul său, Costea Brandea. Aromânii sunt caracterizați, printre altele, de o solidaritatea extraordinară în familie și între rudenii, aceasta fiind una din explicațiile dezvotării unei mișcări de rezistență de o asemenea amploare pe un teritoriu absolut neprielnic, caracterizat printr-un imens șes lipsit de păduri. Și în acest caz, sora și cumnatul său l-au ocrotit cu loialitate, asigurându-i un adăpost constând dintr-o groapă săpată sub grajdul vitelor. Atunci când adăpostul de sub gospodăria cumnatului a devenit nesigur, Ciolacu a fost mutat într-o altî groapă, sub grahjdul gospodăriei familiei Zica, în același sat. În aceste două văgăuni, Nicolae Ciolacu a stat fără a ieși, din toamna lui 1950 și până în octombrie 1951, când a fost capturat de Securitate. Iată cum descrie, îân memoriile sale, această perioadă de izolare:

“Eu am coborât în satul Lunca, la gazda Gheorghe Brandea. Fâneaţa era o încăpere mare şi goală. La un colţ al fâneţei, m-am apucat cu cumnatul Costea şi am săpat o ascunzătoare de doi pe doi şi de un metru şi jumătate adâncă. Deasupra i-am pus podea şi peste podea şi peste toată suprafaţa fâneţei am împrăştiat pământul scos dinăuntru, l-am călcat bine, l-am netezit şi peste toată suprafaţa fâneţei am împrăştiat un strat de paie, aşa că nu se mai cunoştea unde este ascunzătoarea. La un colţ al ascunzătoarei am lăsat loc cât să pot intra printr-o scărişoară. Gazda avea o iesle mobilă pentru oiţe, am luat-o şi am pus-o deasupra ascunzătoarei. Era o camuflare minunată, eu în pământ jos, iar deasupra mea ieslea oiţelor. Jos în cămăruţă, pe partea stângă, am lăsat din pământ ca o bârnă înaltă de două palme pentru pat. Peste bârna de pământ am aşternut paie, deasupra o pătură şi s-a făcut pat de dormit. Am avut loc şi de  o măsuţă şi pe ea am pus Sfânta Scriptură, pe care o purtam cu mine în rucsac. Deasupra măsuţei, în perete, am scobit cu cuţitul şi am făcut o firidă în care am pus o candelă cu icoana Domnului nostru Iisus Hristos. Candela ardea marţi seară spre miercuri şi joi seară spre vineri. Iar duminica ardea candela şi mai aprindeam şi câte o lumânare. Ascunzătoarea mea semăna cu o chilie. Stam mai mult sus în fâneaţă, era multă lumină şi puteam să citesc Biblia, ziare şi cărţi pe care mi le dădea gazda. Numai când eram anunţat că în sat se fac percheziţii, atunci coboram în chilie şi deasupra mea ieslea cu închipuitele oiţe mă păzea de blestematele bestii roşii, comuniste.

Pentru moment trebuia să stau pe loc şi să nu mai merg să activez pe teren, sau foarte rar, din cauza prigoanei. M-am apucat şi am citit Sfânta Scriptură din scoarţă în scoarţă, iar la urmă m-am oprit la Noul Testament, care este baza religiei creştine şi a Bisericii noastre române. Dacă nu am mai putut să merg pe teren, atunci a trebuit să-mi fac un program de viaţă. Dimineaţa ieşeam sus în fâneaţă, îmi făceam rugăciunile, citeam psalmi, făceam 12 mătănii, gustam ceva şi după aceea citeam ziare sau altceva şi mă mai plimbam prin fâneaţă. La ora prânzului îmi făceam rugăciunile de peste zi, citeam psalmi, făceam iar  12 mătănii, coboram jos în chilie, apoi ieşeam iar sus în fâneaţă, mai citeam din Biblie, pentru că altceva mai bun de făcut nu aveam. Mai spre seară, îmi făceam rugăciunile de seară, citeam psalmi, făceam ultimele 12 mătănii, coboram jos în chilie, închinam patul cu semnul Sfintei Cruci şi mă culcam. A doua zi dimineaţa mă sculam şi o luam de la capăt. Căutam să duc o viaţă bună, dreaptă cât de cât, dacă se poate spune, de creştin. Iar puţina hrană de care aveam nevoie mi-o aducea sora mea Chiraţa cu multă precauţie. Prin luna martie 1950, pe la orele nouă – zece dimineaţa aud în curtea gazdei vorbă de oameni. Mă uit pe sub streaşină şi văd cinci oameni în civil ce veneau drept spre uşa fâneţei. Repede am coborât în chilie. Vine gazda Gheorghe Brandea, le deschide uşa fâneţei care era plină din toamnă cu fân şi paie. Numai într-o parte era ieslea cu închipuitele oiţe. Eram sigur că ei mă căutau pe mine.. S-au uitat foarte atenţi, au rotit ochii peste tot, dar n-au văzut nimic suspect, au zis: “Tovarăşe, nu vrei să ne vinzi nişte fân?” „A, nu pot, tovarăşe, nu pot, am cai, am oiţe şi asta este hrana lor, nu vând.” Au plecat. Am stat un an de zile la Gheorghe Brandea. În luna septembrie 1950, m-am înţeles cu cumnatul meu Costea Brandea să schimbăm locul şi să dispar de la această ascun-zătoare. Într-o seară au venit la mine Gheorghe Brandea cu soţia şi le-am spus că eu plec spre Bucureşti şi că le mulţumesc din tot sufletul pentru nepreţuita lor găzduire ce mi-au făcut şi le-am cerut scuze pentru deranj. Ei mi-au spus: “Nu-i nimic. Noi ne-am făcut datoria, nu numai ca rubedenie, dar mai ales ca nişte creştini ce suntem.” Le-am spus că plec spre Bucureşti numai ca să-mi piardă urma.

Eu m-am dus la sora mea Chiraţa şi cumnatul meu Costea Brandea. Spre norocul meu, fâneaţa cumnatului era mare şi goală, încă nu pusese nutreţ în ea. Am făcut aceeaşi ascunzătoare şi cumnatul avea o iesle mobilă, pe care am pus-o deasupra pe ascunzătoare şi aranjamentul din chilie ca şi viaţa pe care am dus-o în ascunzătoarea de la Gheorghe Brandea, mai mult în post şi rugăciune.

(…)

După ce m-am mutat la cumnatul Costea Brandea, în toamna lui 1950, în chilia mea din fâneaţă, aşteptam zi de zi că doar voi primi şi ceva veşti mai bune din lumea de afară. Nu aveam nimic de făcut, doar citeam Biblia şi câte un ziar ce-mi aducea cumnatul. Timpul trecea foarte greu şi mereu îmi puneam aceeaşi întrebare: “Oh, Doamne, până când?” Acum eram în mlaştina deznădejdii.

Cumnatul Costea avea un vecin, un românaş, Fănică Feraru, ce ţinea o bulgăroaică Stana. Ea şi bărbatul ei erau informatori. Stana aceasta zilnic venea pe la sora mea să vadă cine mai vine pe la casa lor. Se vedea pe ea cum se uită în toate părţile, doar o să vadă ceva suspect. Sigur că era pusă de securitate, dar sora mea se făcea că nu observă nimic. Pe la sfârşit de februarie 1951, era puţin soare şi zăpada a început să se topească. Cumnatul avea un câine mare în curte. Într-o zi pe la ora zece, aud câinele lătrând la disperare; dau fuga să mă uit pe sub streaşină, când colo parcă am văzut pe satana: vreo şapte inşi, toţi în civil, veneau drept spre fâneaţă. Repede am coborât în chilia mea. Cumnatul Costea a ieşit din casă ca să-i apere de câine, că nu-i lăsa să înainteze. Au venit la uşa fâneţei şi i-au zis lui Costea să deschidă uşa. Cumnatul nu s-a opus, şi-a dat seama că sunt oamenii partidului, chiar a cunoscut pe unul din ei, Nicolae Tiacă, primarul din satul Gaugagia. Le-a deschis uşa şi au intrat toţi. Fâneaţa era arhiplină cu tot felul de nutreţ. Numai la uşă era puţin loc unde era ieslea, care mă acoperea pe mine. Cui putea să-i dea în gând că sub iesle, în pământ, este un om. S-au uitat, şi-au rotit ochii peste tot să vadă ceva suspect. Unul din politruci avea un baston de fier cu care a tot sondat, izbind şi înţepând în pământ, dar nimic suspect. Unul din ei, probabil şeful lor, a zis: „Tovarăşe Brandea, nu ne vinzi ceva fân? Nu pot, tovarăşi, a răspuns Costea, am cai, câteva capre şi câteva oiţe, nu pot, asta-i hrana lor.” Au ieşit şi au plecat. După puţin timp, cumnatul şi sora au venit la mine în chilie şi tremurau ca varga, probabil că codoaşca de bulgăroaică a observat vreo mişcare pe la noi. Ne-am sfătuit că trebuie să schimbăm ascunzătoarea. L-am trimis pe cumnatul Costea la cetăţeanul Zica A. Zica, care făcea şi el parte din organizaţia noastră, să vină pe la mine. Către seară Zica a venit la mine, ne-am salutat cu T.L.C. şi ne-am îmbrăţişat. I-am spus situaţia şi a două seară, pe la miezul nopţii, când toată lumea dormea, poate numai codoşii vegheau, cu cumnatul Costea am plecat la Zica. Sora mea, Chiraţa, m-a sărutat şi m-a binecuvântat: Frate, „Stamaria sti viaghi” (Sfânta Marie să te apere).

Ne-am dus la Zica, care ne aştepta la poartă. Curtea lui era mare şi tocmai în fundul curţii avea un grajd gol. M-am apucat eu şi cu cumnatul şi am făcut acelaşi sistem de ascunzătoare ca şi la fraţii Brandea. Intrarea era de 50 pe 50 de cm. I-am făcut o uşiţă de scândură pe care am prins-o cu balamale de podeaua ascunzătorii, care se închidea ermetic, deasupra erau nişte sârmuliţe de care am prins un braţ de paie ca şi pe restul ascunzătorii. Deci era camuflată perfect şi am răsfirat paie peste tot grajdul. Şi Zica avea o iesle nefolosită, căci luase parte la războiul din Răsărit şi, când a venit acasă, nu a mai găsit oiţele pe care le avusese la plecare. Am luat ieslea şi am aşezat-o deasupra ascunzătorii. Ieslea este binecuvâtată de Domnul Iisus Hristos, căci El însuşi s-a născut în ieslea de la Bethleem. Ieslea m-a salvat de două ori atunci când au venit agenţii securităţii şi când s-au uitat la iesle, parcă au orbit, au făcut stânga împrejur şi au plecat. Zica avea ca vecin un bulgar, Vasile Cichelu, cunoscut ca informator al securităţii. În faţa grajdului era un mic ţarc în care altă dată Zica ţinea oiţele, dar acum ţinea o capră pentru lapte, că avea trei copilaşi. Cichelu a observat că seara, când Zica îşi mulgea capra, vorbea cu cineva în şoaptă. A bănuit că cineva trebuie să fie în grajd. Într-o seară, când Zica îşi mulgea capra şi vorbea cu mine în şoaptă, eu eram în uşa grajdului puţin crăpată şi mă uitam ţintă în curte, să văd să nu vină cineva. Când văd pe Cichelu venind drept spre uşa grajdului, fiind sigur că ne prinde. Cu mare iuţeală m-am repezit la uşiţa care era deschisă să mă vâr în ascunzătoare şi am închis uşa peste mine. Cichelu a venit cu paşi grăbiţi şi nici bună seara nu i-a mai dat lui Zica, de grăbit ce era să vadă cu cine vorbeşte. Repede a băgat capul în grajd, era sigur că vede pe cineva şi dacă a văzut grajdul gol, a dat cu ochii de iesle şi a făcut stânga împrejur şi a dat să plece. Zica i-a zis: „Mai stai, nea Vasile, să mai vorbim”. Dar ca toţi codoşii, când sunt observaţi, îi mustră conştinţa, neavând astâmpăr, a plecat.

 (…)

Și aici la Zica, la fel ca şi la celelalte ascunzători, nu aveam altceva mai bun de făcut decât să citesc Biblia şi câte un ziar. Credeam că anul 1951 o să fie mai bun, un an de destindere, dar n-a fost aşa.

Eu mă gândeam că dacă ar fi să plec pe teren, nu aveam nici o iconiţă care să fie protectoarea mea. Dintr-o bucată de lemn de stejar, pe care am cioplit-o şi am finisat-o, mi-am făcut o cruce cam de zece centimetri lungime, ca să o port în buzunar când o să plec undeva. Se apropia primăvara, afară era cald şi soare, iar eu stăteam sus în grajd; era lumină şi mai citeam câte ceva. În spatele gardului trecea un drum pe care sătenii mergeau spre baltă. Am făcut o gaură cu cuţitul în peretele grajdului ca să mă pot uita când şi când spre stradă, să văd cine mai trece. Să urmăresc, în limita posibilităţilor, pe codoşi şi pe informatori. Spre curtea lui Zica mă uitam pe sub streaşină şi vedeam cine venea pe la el. Zica era plecat la munca câmpului împreună cu familia. Curtea era mare şi goală. Altădată aici se treiera cu caii, dar de când au apărut batozele, nu se mai foloseau caii. Într-o dimineaţă, după ce mi-am făcut rugăciunile dimineţii, pe la orele nouă sau zece, după obiceiul meu, m-am uitat pe sub streaşină şi mă uitam în curte şi în zare. Dar ce îmi este dat să văd? În curte era un miliţian îmbrăcat în haine albastre, chipiul albastru, cu cizme lustruite, venea drept spre grajd unde eram eu. Miliţianul era un om voinic şi chipeş, faţa albă, rotunjoară, deci îngrijit.

Nu ştiu de ce, dacă m-am speriat, n-am fugit să mă ascund cum era normal s-o fac. De frică îmi ziceam că poate vine, poate nu vine. A venit până la ţarc şi a pus mâna pe uşă. Mă aşteptam să o deschidă, dar n-a deschis-o. A făcut stânga împrejur şi a plecat. Eu am rămas buimăcit, cu gura căscată. Bine că am scăpat, am avut emoţii. După câteva momente mi-am revenit şi m-am apucat să citesc într-un ziar. A doua zi curtea goală. Zica la câmp şi iarăşi apare acelaşi miliţian ca ieri. Am înlemnit pe loc şi mi-am zis că ieri nu m-a prins, dar acum o să mă prindă sigur. A venit până la uşa ţarcului, a pus mâna pe uşă şi iarăşi a plecat. Eram buimăcit şi nu ştiam ce să mai cred, ce să fie cu mine, de ce n-am fugit la adăpost şi ce să fie cu miliţianul că n-a venit să controleze în grajd. A treia zi şi în următoarele zile, eu îmi respectam obiceiul de a mă uita în curtea lui Zica. Pe la orele nouă sau zece, miliţianul venea şi pleca, în timp ce eu nu mă puteam mişca. După ce pleca, îmi reveneam şi citeam Sfânta Scriptură ori vreun ziar. Asta s-a repetat până la 14 ori 15 aprilie 1951 şi după aceea nu a mai venit. Acum încercam să număr şi să văd în câte zile a venit miliţianul şi nu a căutat să mă prindă. După calculele mele, a ieşit că a venit cam 12 sau 13 zile.

După ce m-au dus la închisoarea de la Aiud, acolo am întrebat pe nişte preoţi bătrâni, cu multă teologie şi filosofie, să-mi explice de ce a venit miliţianul atâtea zile şi s-a dus fără să mă aresteze. Ei mi-au spus: “De frică, de groază şi de teroarea securităţii, care era la ordinea zilei, miliţianul ţi se năzărea, era un fel de închipuire şi nicidecum o relitate.”

(…)

Acum e luna octombrie şi sunt aici la Zica din luna martie. Au trecut doi ani de când ne-am despărţit de camarazi acolo, la pădure. De atunci nu m-am bărbierit de loc şi mi-a crescut părul până peste umeri. Barba e până la piept şi mustaţa e destul de mare. Neavând condiţii, săpun şi lame de bărbierit, lighean, prosoape şi apă, m-am lipsit de toate aceste marafeturi. Suntem în anul 1951, an de mare prigoană. Peste tot prin sate şi comune mişună securişti, miliţieni, armată şi codoşi deghizaţi.

Zica venea seară de seară pe la mine şi îmi aducea veşti despre ce se întâmplă pe afară. Într-o seară vine şi îmi spune: “Măi Ciolacu, ieri noaptea securitatea a fost în comuna Râmnic şi a arestat pe Vasile Carataş, Gheorghe Babu, Constantin Ciotim, Tudorache Pipi, Iancu Ploscaru şi pe Dima Macu, toţi din organizaţia de rezistenţă contra comunismului.”

În altă seară, vine Zica la mine şi îmi spune: „Măi Ciolacu, acum câteva seri securitatea a fost în comuna Panduru, să-l aresteze pe Stere Grasu care era gazda noastră. Dar pe el, care dormea mai mult pe afară decât în casă şi cu mare grijă şi la primul lătrat al câinilor, a fugit. Securitatea a înconjurat casa şi au perchiziţionat peste tot, dar el era fugit de mult. În schimb au arestat pe Iancu Zoricu, Mihai Tutungiu, Nicolae Dimcea, Iancu Nirlu, Damu Zica şi Iancu Pirnea.” Zica a mai continuat: „Azi am fost la târgul din Baia, unde m-am întâlnit cu băieţi de ai noştri şi mi-au spus că se fac arestări pe capete prin satul Runcu, prin comunele Râmnic, Colelia, Cartoiu şi Sarai.”

Zica avea o fire domoală, liniştită şi era foarte inteligent. A stat câteva ore la mine în chilie şi, foarte amărât, mi-a vorbit: „Nu s-a mai pomenit pe lume ce fac bandiţii ăştia. Percheziţii, arestări după metoda bolşevică. Nu se ştie unde îi duce securitatea, se aude că pe unii i-ar duce în Bărăgan, iar pe alţii tocmai în Siberia. Au lăsat părinţi bătrâni şi neputincioşi, soţii cu copilaşi mărunţi şi gospodării model, curţi pline cu animale. Ce se va alege de aceste familii şi de gospodăriile lor, praf şi pulbere. Totul se va nărui, totul se va distruge şi astfel aceste bestii vor distruge ţara întreagă. Cine va putea să descrie vreodată toate aceste suferinţe şi distrugeri, aceste barbarii şi crime produse de tirania comunisto-bolşevică? Toată ţara e în suferinţă.” Zica mi-a dat noapte bună şi a plecat la culcare. Eu am început să mă gândesc la tot ce mi-a vorbit Zica. În comuna Sinoe am organizat, m-am înarmat şi am ţinut şedinţe anticomuniste; în comuna Panduru, la gazda Stere Grasu, am luat parte la şedinţe anticomuniste. În comuna Baia, unde m-a consultat doctorul Cociu Hagi, au fost arestaţi mai mulţi cetăţeni din organizaţia noastră: Ion Rujea, Enache Avganti, dr. Cociu Hagi, Cenuşe, plutonier de jandarmi, Dimcea Caramihai, Nicolae Marzăvan, Iancu Goga şi Mihai Gurguţ. Acesta din urmă a fost luat de lângă mireasă, în timpul nunţii, în văzul nuntaşilor. A fost legat de securitate şi dus în maşina neagră şi nuntaşii au rămas înmărmuriţi şi îngroziţi, cu multă durere şi jale, cu mireasa lângă ei. Toată bucuria unei căsnicii noi s-a topit la apariţia satanicei securităţi.

Miercuri, 24 octombrie 1951, era o zi de toamnă cam răcoroasă, dar senină. Dimineaţa pe unele locuri a căzut bruma. De cum s-a făcut ziuă, Zica a venit la mine şi mi-a spus că securiştii umblă toată noaptea prin sate ca nişte câini turbaţi şi arestează într-una. Pe când discutam cu Zica, mi s-a întâmplat ceva neobişnuit, mi-a trecut aşa ca un fior prin inimă şi parcă mă apăsa ceva greu. Sunt fenomene pe care omul nu şi le poate explica. I-am lui Zica: „Măi Zica, nu ştiu de ce mi se pare mie că ceva nu e în regulă. Nu cumva e cineva afară?” Zica, om care nu obişnuia să înjure, a zis: „Dă-i în mă-sa, vezi-ţi de treabă, că nu e nimeni,” caută el să mă liniştească. Dar eu nu am putut să mă liniştesc. Că înlăuntrul meu era ceva ce mă râcâia, ce nu-mi da pace. I-am zis lui Zica: „Am să ies puţin sus, la uşa grajdului, să ascult şi să văd ce se mai întâmplă pe afară.” M-am dus la uşa grajdului şi am deschis-o puţin, uşor, fără cel mai mic zgomot. Cum ascultam foarte atent, am auzit un zgomot uşor, ca şi când cineva ar fi smuls o bucată de stuf din gardul care despărţea curtea lui Zica de vecinul său, Vasile Cicheli. Era logic că cineva voia să treacă în curtea lui Zica. Mai aveam un semn: Cicheli avea două javre de căţei care toată noaptea lătrau, dar în seara asta era linişte de parcă le-ar fi legat gurile. Ori parcă i-ar fi dus undeva, ca să nu latre. Iarăşi logic: Cineva avea interes să fie multă linişte, ca să mă poată urmări pe mine. S-a creat o linişte ca de mormânt. Am coborât jos în chilie, unde Zică se delecta răsfoindu-mi Biblia. Am schimbat câteva cuvinte cu el, apoi ne-am spus noapte bună şi el a plecat la culcare iar eu am rămas foarte abătut, posomorât şi îngrijorat. Nu ştiu cine era cel care mă vestea că o să am mare necaz. Sfântul Pavel, în scrisoarea către Romani,  spune că în om sunt două firi: „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ceea ce urăsc… Pentru că binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”

Aşadar, după multă frământare sufletească mi-am zis: „Una din aceste două firi mă anunţă că vine peste mine mare necaz. De acolo îmi vine îngrijorarea, supărarea. Eu cred în destin şi cum spunem noi ţăranii: Ce ţi-e scris, în frunte-i pus. Şi atunci nu am încotro. Prin absurd, de s-ar crăpa pământul şi prin crăpătura pământului să mă tot duc în jos, până în neant. Dar cum spune Psalmistul: Şi acolo este Cel Atotputernic.” Cu această frământare sufletească mi-am făcut rugăciunea de seară şi m-am culcat. Am avut ceva coşmaruri, dar totuşi am dormit destul de bine.

A doua zi de dimineaţă, cum m-am sculat am ieşit sus în grajd, mi-am făcut rugăciunile dimineţii şi, după obiceiul meu, m-am uitat pe sub streaşină, în curte şi în zare. Nu se simţea nimic deosebit, totul părea să fie normal. Şi totuşi un normal relativ. M-am mai plimbat prin grajd, după aceea m-am apucat să cioplesc ceva, nu-mi amintesc bine ce anume, o cruciuliţă sau o ramă pentru icoană. Şi pe când ciopleam la acel obiect, exact la orele 12, aud uruit de maşini. Veneau cu viteză pe drumul din spatele grajdului unde eram şi deodată se opresc brusc şi trag într-una cu arme automate. Repede sar de la locul unde mă aflam şi mă duc la vizeta din peretele de către stradă, la gaura pe care o făcusem cu cuţitul. Dau la o parte ţăruşul care masca vizeta şi când mă uit, ce era să văd, ceva înspăimântător. Hoardele roşii, bestiile fioroase, fiara roşie din Apocalipsă. Maşinile securităţii erau încărcate cu ofiţeri securişti. Într-o clipă i-am zărit cum săreau din maşini şi se aşezau în lanţ de trăgători, să mă înspăimânte şi să mă demoralizeze. Repede alerg, cobor în chilie şi iau propteaua, timp în care uşiţa se închide ermetic. Afară se trage mereu cu armele automate. Îmi dau seama că de data aceasta sunt mai expus ca oricând. Era  octombrie şi se făcuse cam frig. Pentru orice eventualitate, îmbrac pulovărul, apoi mai aveam un cojocel pe care îl iau peste pulovăr, după care pun şi haina. Aprind candela, spun rugăciunea Tatăl Nostru, îmi pun căciula pe cap şi aştept. Mă gândeam că dacă vin bestiile şi vor căuta, văzând grajdul gol, se vor lua şi vor pleca. Dar m-am înşelat amarnic, bestiile roşii venea la sigur. Desigur că eram trădat. Şi tot aşteptând, a venit cumnatul meu Costea Brandea. A ciocănit în uşiţă de trei ori, cum aveam convenţia între noi. Deschid puţin uşiţa şi văd pe cumnatul meu care de abia se mai ţinea pe picioare, bătut măr, răguşit şi cu lacrimi în ochi, mă ruga: “Cumnate, te rog să nu deschizi foc de armă, grajdul e înconjurat de securişti şi străzile sunt pline cu armată. E ziuă, nu e noapte, nu ai nici o şansă să reuşeşti.” Şi se ruga cumnatul meu: „Eu am patru copii, tu ai doi, poate să aibă unul din ei noroc şi să scăpăm amândoi cu viaţă. Te rog, predă-te.” Mi-am făcut toate calculele: dacă ar fi noapte, cum sunt atâtea coteţe de porci şi de găini, garduri, aş deschide foc într-o parte şi, prin întuneric, aş ieşi în altă parte şi aş scăpa de încercuire. Dar acuma e ziuă şi ar însemna să mă sacrific. Martirii nu s-au eschivat, au primit moartea cu seninătate, aşa că m-am resemnat şi eu. Eu nu sunt un om agresiv şi nici om al sângelui. Mi-am făcut Sfânta Cruce şi am ieşit afară.

Dar felul cum arătam eu, om înalt, solid, cu părul plete peste umeri, barbă până la piept şi mustaţă mare, stufoasă, arătam ca unul venit din Africa. O arătare de temut pentru bestiile roşii. Când mi-am făcut apariţia în curte, am văzut cum le tremură mâinile pe arme. Credeau că am pistoale şi grenade şi o să încep să-i curăţ pe ei întâi şi după aceea să mă sacrific pe mine. Când am ajuns în mijlocul curţii, am fost somat: „Stai, mâinile sus.” Repede s-a făcut cerc în jurul meu, cam la patru – cinci paşi distanţă. Unul din ofiţeri, mai mărunţel de statură, s-a repezit drept la mine şi s-a ridicat în vârful cizmelor ca să mi pună ţeava pistolului în faţă. Eu eram mai înalt şi el, stând în vârful picioarelor, cu greu îşi putea ţine echilibrul. Îl vedeam cum îi tremură mâna de frică. Colonelul Nicolae Doicaru, şeful securităţii, l-a văzut şi iute s-a repezit, strigând: “Măi, măi, ce faci măi?” şi a pus mâna pe ţeava armei,  s-o dea la o parte. Şeful securităţii pe ţară, Nicolschi, avea interes să ne prindă vii pe noi, haiducii Dobrogei, şi nu morţi. Ofiţerul, din imprudenţă, cum era cu mâna pe trăgaci, putea să mă împuşte. Dar colonelul Doicaru a salvat situaţia, căci avea şi el nevoie de un trofeu. Colonelul mi-a zis: „Arată-ne, Ciolacule, unde ai stat.” I-am dus la uşa grajdului, pe el şi pe doi maiori. Au intrat în grajd, s-au uitat, dar n-au descoperit nimic. Am plecat cu ei spre stradă, unde era maşina securităţii. Când să ieşim în stradă, i-am oprit şi le-am zis:

„N-aţi descoperit unde am stat.” Ne-am întors şi am intrat în grajd, cu ei după mine. M-am dus unde era uşiţa, am dat paiele la o parte şi am săltat uşiţa. Am vrut să le arăt că ei n-au fost în stare să descopere unde am fost eu ascuns. S-au uitat toţi ca într-un puţ, au făcut ochii mari, uitându-se la mine miraţi, cine ştie în ce hrube mari credeau ei că am stat. Colonelul Doicaru i-a zis unui maior să intre. Acesta, când să intre, mă întreabă: „Mai sunt şi alţii înăuntru?” „Nu mai e nimenea, i-am spus, numai eu singur am stat acolo.” Se vede că îi era frică să nu-l gâtuiască careva. După ce a coborât jos şi a văzut că nu-i nimeni, a prins glas şi a zis: „Uite câte ziare, uite câte gutui!” Comuna Lunca era patria gutuilor. A început să scoată afară ziare, gutui, o bucată de pâine şi Biblia. M-am repezit să-mi iau Biblia, dar un maior m-a împins şi mi-a luat-o. Am zis: „Domnule colonel, daţi-mi Biblia.” Colonelul, cu un accent moldovenesc, a zis: „Daţi-i-o, măi.” Mi-au dat-o şi am strâns-o la piept.>>

Fragmentele provin din volumul “Haiducii Dobrogei” de Nicolae Ciolacu – disponibil pelibraria-rezistenta.com


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Departament corespondenti

By Departament corespondenti

Departament corespondenți - pentru toți corespondenții noștri

Lasă un răspuns