Share
„Alertă în podul casei”- „Alert in the attic”

„Alertă în podul casei”- „Alert in the attic”

Lăcrimioara Iva

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi interior

ALERTĂ ÎN PODUL CASEI

Podul casei bunicilor era plin cu butoaie, saci cu porumb și grâu, iar pe jos erau întinse ziare vechi. Peste ziare, bunica a pus la uscat boabe de fasole. Cu atâtea bunătăți, nici nu-i de mirare că acolo era teritoriul unei comunități de șoareci, dar nu orice fel de șoareci, ci unii foaaaarte cumsecade. Într-o noapte, câțiva priveau cu mare poftă la lună.
-Eheeei… Dacă aș avea o scară, m-aș urca pe ea și aș ajunge la bucata aceea uriașă de cașcaval, cam în cât timp număr grâul dintr-un sac! așa se gândise cu voce tare Codiță-Ruptă.
-Tu și ideile tale, interveni Arțăgoasa – o șoricioaică grăsuță și pusă pe harță.
-Mai bine am prinde cașcavalul cu o undiță, își dădu cu părerea un alt șoarece.
Discuția le-a fost întreruptă, pe un ton autoritar, de Marele Mustăcios. Acesta era șeful șoarecilor din gospodăria bunicilor.
-Liniște! Liniște! Vorbiți niște bazaconii. Auzi la ei: să urce pe scară până la lună sau să o pescuiască. Dar ce, luna este un pește? Nici măcar nu-i o bucată de cașcaval.
-Dar ce-i luna, dacă nu-i o bucată de cașcaval? îndrăzni să-și întrebe stăpânul un șoarece foarte curios, numit de-altfel Curiosul.
Marele Mustăcios zâmbi și, pe un ton mai blând, continuă:
-Nu sunteți voi de vină pentru lipsa de cultură. De vină sunt vremurile. Pe vremea mea, șoarecii aveau acces la cultură. Am venit pe lume departe, departe, peste ulițe, peste case, peste căpițe de fân, dincolo de Criș, în biblioteca școlii din sat. Încă de mic mi-a plăcut să ronțăi cărțile. Spre deosebire de ceilalți șoareci, eu le ronțăiam de-adevăratelea. Așa am citit începând de la povești și legende, până la tratate de medicină, teze filozofice… Am studiat chiar și dicționarul explicativ al limbii române.
-Dacă ai ronțăit atâtea cărți, atunci de ce nu ești gras? îl întrerupse din nou Curiosul.
-Dacă citești, nu te îngrași, zâmbi cu îngăduință Marele Mustăcios. Dacă citești, devii mai înțelept. Datorită cărților studiate, acum știu că de fapt luna nu-i o bucată de cașcaval. Conform dicționarului explicativ al limbii române, luna este ”un astru, satelit al pamântului, care se învârte în jurul acestuia și pe care-l luminează în toiul nopții.”
-Aha, deci luna este un bec uriaș, interveni Chițăela, o șoricioaică tânără, frumoasă, dar și inteligentă, după cum se pare.
-Mulțumesc, Chițăela! Comparația ta îi poate ajuta să înțeleagă mai ușor.
Aceasta înroși în obrăjori și își plecă privirea. Inima îi bătea așa de tare, de era gata-gata să-i iasă din piept. Nu-i un lucru oarecare să îți mulțumească stăpânul. Chițăela îl stima pe Marele Mustăcios, dar felul autoritar al acestuia o inhiba. Totuși, își dorea din tot sufletul să ajungă una din elevele acestuia. A fi luat sub mustățile ocrotitoare ale Marelui Mustăcios, a-i fi elev, era ceva la care visau toți șoarecii: cine i-a fost elev a ajuns domn la oraș. Dar exigența Marelui Mustăcios era renumită. Nu oricine ajungea să-i fie elev, trebuia să-i demonstrezi că meriți! Chițăela visa cu ochii deschiși. Ar fi dorit din tot sufletul să fie una dintre elevele stăpânului.
Între timp, Marele Mustăcios declară adunarea închisă. Cât ai zice:„chiț!”, șoarecii se împrăștiară prin pod, fiecare la culcușul său. În scurt timp, podul răsună de sforchițăituri. Doar Chițăela nu putea dormi, se gândea că Marele Mustăcios este singurul care-o poate ajuta să ajungă o doamnă la oraș. Pentru ea învățatul n-ar fi o corvoadă. De mică i-a plăcut să stea în preajma șoarecilor bătrâni. Poveștile acestora o încântau. „Chițăela, hai să ne jucăm de-a v-ați ascunsa!” o îndemnau ceilalți șoareci-copii. De cele mai multe ori, Chițăela îi refuza. Prefera să privească cerul înstelat. „Chițăela, hai să stăm cu burțile la soare!” Ea prefera să stea cu burta pe vreo carte. De aceea, mulți copiii-șoareci o considerau o „ ronțăilă”, un fel de tocilară în lumea șoarecilor. Chițăelei nu-i păsa, știa că într-o bună zi va avea parte de o viață mai bună. „Cine are carte, are parte!”este proverbul pe care îl auzise de atâtea ori din gura stăpânului.
Chițăela adormi într-un sfârșit. Printr-o ciripă spartă intrau raze de lună, dar Chițăela nu le mai simțea mângâierile. Podul casei răsuna de sforchițăituri…

***


În următoarea noapte, șoarecii iar s-au adunat la taifas. De data aceasta, Chițăela stătea la dreapta stăpânului, semn că acesta o luase sub mustățile lui ocrotitoare. Fericirea se putea citi pe mustățile fetiței, ajunsese una dintre elevele stăpânului. Știa că nu peste mult timp va scăpa de podul casei și va ajunge o doamnă la oraș.
-Ia uitați-vă unde a ajuns Ronțăila!
-Șmechera de ea, și-a atins scopul. Nu degeaba de atâtea ori ne-a măgulit stăpânul!
-Nimeni n-o să-i mai ajungă la mustăți nici cu prăjina!
Câțiva dintre șoarecii-copii făceau în șoaptă aceste remarci răutăcioase. Se vede că o invidiau. Doar câțiva șoareci-copii erau fericiți pentru norocul Chițăelei. Acestora li se putea citi admirația pe mustăți. Într-adevăr, nu oricine ajunge elevul Marelui Mustăcios!
După cum am spus, șoarecii se adunaseră pentru un alt taifas. Stăpânul declară adunarea deschisă:
-Bună seara! Datorită bunului Dumnezeu, iată-ne din nou împreună. Cine are ceva de spus, poate să ia cuvântul!
De după un butoi cu cercuri ruginite ieși un șoarece fără coadă și cu o ureche ciuntită. Blana acestuia era roasă de timp, puținii dinți care-i mai rămăseseră erau tociți. Deși arăta ca vai și amar, acesta a pășit demn în fața adunării. Toți erau curioși ce are de spus Veteranul – așa îl chema pe acel șoarece bătrân. Veteranul făcu o plecăciune și, cerând permisiunea Marelui Mustăcios, începu să relateze următoarele:
-Stăpâne, onorat auditoriu, ce am auzit astăzi m-a bulversat. Și voi știți că nimic nu mă mai bulversează, nimic nu mă mai dă peste cap, nimic nu mă mai întoarce pe dos… și totuși, azi… dar mai bine să vă povestesc! Eram în cămara stăpânilor casei, beam lapte dintr-o oală pusă pe un raft, când deodată în bucătărie a început un mare tărăboi. Stăpânii se certau. Curios să aflu care-o fi motivul, mi-am ciulit urechile și ce credeți că am aflat? Cearta pornise de la boala vacii nebune.
-Chiț-chiț-chiț, boala vacii nebune? Ce boală o mai fi și asta?
Șoarecii începură să-l bombardeze cu întrebări pe Veteran.
-Aveți răbdare, vă voi explica.
-Lăsați-l să-și continuie povestea, interveni autoritar Marele Mustăcios.
Ca prin farmec, aceștia tăcură, așa că Veteranul a putut să-și continue povestea.
-Cică în urmă cu mulți ani a izbucnit în Anglia boala vacii nebune. Victimele de până acum au murit în chinuri groaznice. Ei bine, stăpâna casei zicea că trebuie luate măsuri de precauție: «Nu mai trebuie să consumăm niciun produs de vită, fie el carne sau produs lactat.» «Măi muiere, tu exagerezi ca întotdeauna. N-ai auzit că până-n prezent, laptele este considerat un aliment sigur? Experimentele de laborator au arătat că animalele hrănite cu laptele provenit de la vitele infestate cu „boala vacii nebune” n-au dat nici-un semn de îmbolnăvire. Totuși, pentru a-ți mai tace fleanca aia o dată, dar și pentru a te liniști, uite, vom face cum zici tu. Așa că de azi înainte vom consuma lapte numai după ce a fost foarte bine fiert. Vom mânca doar carne de porc, oaie, gâscă, găină, pește… Starea de sănătate a Joianei o vom urmări cu mare atenție, iar la cel mai mic simptom de boală vom contacta medicul veterinar. Mulțumită, muiere?» «Mulțumită, bărbate!» Apoi, cei doi se despărțiră împăcați, fiecare mergând în treaba lui. Ei, dragii mei, ce părere aveți despre ceea ce v-am relatat? Nu este o știre bombă?
Pentru început, șoarecii stăteau cu boturile căscate și mustățile blegite: nu înțelegeau în ce mod îi poate afecta pe ei boala vacii nebune. Văzându-le nedumerirea, Marele Mustăcios interveni:
-Știam de existența acestei boli. Nu v-am informat pentru că nu am vrut să produc panică. Probabil abia acum a sosit momentul să aflați. Asemenea stăpânilor casei, trebuie să luăm și noi măsuri de precauție. Va trebui să facem mai multe provizii de grâu, porumb, semințe de ludaie. Totul va fi folosit cu chibzuință: s-ar putea să vină vremuri grele. Evitați să consumați orice produs de-al Joianei sau de-al altei vaci. Este o rugăminte, dar în aceeași măsură este și un ordin. Această boală nu trebuie ignorată.
Știa Marele Mustăcios ce știa, nu degeaba studiase la biblioteca școlii din sat și nu degeaba avea cele mai lungi mustăți din regiune. Pentru a-i face pe ceilalți șoareci să înțeleagă și mai bine ce-nseamnă boala vacii nebune, Marele Mustăcios începu să le explice următoarele:
-Dragii mei, după părerea medicilor specialiști, factorul care provoacă boala este așa numitul „prion” – o proteină cu o mărime de câțiva nanometri, asemănator unui tirbușon. Motivul pentru care prionul este creat de către corp nu este cunoscut încă. Cel mai probabil ajută la reglarea somnului. El explodează ca niște capcane cu care stăpânii încearcă să ne prindă (la cuvântul „capcană” câtorva șoareci mai fricoși le tresăriră mustățile), și se depune pe circumvoluțiunile creierului. Sub masa de proteine, celula nervoasă se distruge și se crează o gaură. Victimele de până acum au murit în stare de inconștiență, orbi, fără niciun control asupra propriilor membre și a funcțiilor fiziologice.
Nu știu dacă șoarecii au înțeles ceva din explicațiile Marelui Mustăcios, dar un lucru știu sigur: toți, de la mic, la mare, au plecat la culcare cu frica-n mustăți. Veteranul nu reușea să adoarmă. Îl dureau încheieturile, îi vâjâia capul, avea o stare generală de rău. Și-a amintit că-n ziua aceea băuse lapte. „Dacă Joiana o fi bolândă? Vai de mine și de mine, atât mi-ar trebui, să fiu infestat!” Primul imbold fu să-l trezească pe Marele Mustăcios și să-i mărturisească temerile. Gândindu-se mai bine, și-a dat seama că deocamdată era mai bine să tacă. „Mă vor izola, ba chiar poate mă vor ucide. Mai bine sufăr în tăcere.”

*****

Pe zi ce trecea, Veteranul se simțea tot mai rău, i-a scăzut și vederea, distingea mai mult umbre. N-a trebuit să treacă prea mult timp până când ceilalți șoareci și-au dat seama că Veteranul era bolnav. Drept urmare, s-a iscat panică, crezând că acesta are boala vacii nebune. Degeaba încercase Marele Mustăcios să le explice că sărmanul Veteran nu prezenta simptomele bolii, ci erau simptome de bătrânețe. Degeaba le amintise că un șoarece cu frică de bunul Dumnezeu trebuie să aibă compasiune pentru cel aflat în necaz. Degeaba, pentru că în momente de panică iese la suprafață caracterul fiecăruia.
După cum veți vedea, în momente de panică nu toți ne comportăm creștinește. Unii șoareci și-au îngrădit locul cu știuleți de cucuruz și-au început să-l evite pe Veteran. Alți șoareci nu-i mai adresau acestuia nici măcar un simplu „bună ziua”. Până și cel mai bun prieten al Veteranului i-a întors acestuia mustățile. Sărmanul a rămas chiar și fără locul său cald, când Arțăgoasa s-a făcut stăpână pe locul acestuia. Era un loc la care jinduise de multă vreme: deasupra acelui loc acoperișul avea o ferastruică și razele soarelui putând pătrunde pe-acolo cu ușurință. Puțini șoareci au dat dovadă de compasiune, printre aceștia numărându-se Chițăela, Curiosul și, bineînțeles, Marele Mustăcios.
Rămas fără adăpost, simțindu-se trădat de prieteni, Veteranul izbucni în lacrimi. Ar fi vrut să le poată ascunde, dar n-a reușit. Știa că lacrimile lui le va da satisfacție celor mai mulți dintre șoareci, dar mai știa că, plângând, va întrista și inima puținilor prieteni care i-au mai rămas. Ei bine, la aceștia se gândea Veteranul. Se gândea că nu meritau să le fie arsă inima de lacrimile lui. Câtă dreptate avusese sărmanul. Văzându-l plângând, cei mai mulți dintre șoareci au început să râdă pe sub mustăți, ba unii, chiar pe față. Cu înțelepciune, Veteranul se făcu că nu-i observă, dar, văzând tristețea din ochii celor câțiva prieteni, Veteranul se opri din plâns. Apoi, ajutat de câțiva șoareci care încă mai aveau frică de bunul Dumnezeu, Veteranul își încropi un culcuș lângă gura podului, un loc nu tocmai bun, dar măcar avea un culcuș.
În scurt timp, podul iar a început să răsune de sforchițăituri. Veteranul adormi ultimul, dar nu înainte de-a spune o rugăciune: „Mulțumesc, Doamne, că sunt încă viu, că n-ai lăsat pe nimeni să-și murdărească mustățile cu sângele meu. Îți mulțumesc că mi-ai dat un culcuș și mi-ai deschis ochiul minții: acum știu care-mi sunt cu adevărat prietenii. Pe cei care m-au tratat cu dispreț, iartă-i, te rog, și le dă sănătate și înțelepciune! Celor care nu mi-au întors mustățile, rogu-Te să le dai și acestora măcar cât bine pot să care în spate!”

***

Starea Veteranului s-a agravat. Abia reușea să mai scoată un chițăit. Chițăela îl îngrijea cu devotament. Îi umezea mustățile cu rouă de trandafiri, îi prepara ceai de mușețel, îi citea versete din Cartea Sfântă. Marele Mustăcios, deși ocupat până-n mustăți cu treburi, își găsea timp și pentru sărmanul Veteran. Trecuseră câteva zile de când Marele Mustăcios hotărâse să se ia măsuri de urgență. Șoarecii îi respectau ordinele, totuși, cum se întamplă de-obicei, pisica și-a băgat coada. Printre șoareci s-au ivit și câțiva răzvrătiți. Șeful acestora era Rică, un șoarece macho de pod. Acesta nu pierdea nicio ocazie să-i submineze autoritatea Marelui Mustăcios.
-Babalâcul ăsta nu mai îi în stare să ne conducă. Din cauza lui nu vom progresa nicicând. Gesturile lui de caritate ne împuținează proviziile. Trebuie făcută o selecție: bolnavii și bătrânii trebuie sacrificați. De ce să hrănim atâtea guri care nu mai aduc niciun folos comunității? De ce? Pentru că suntem noi fraieri?
-Ai dreptate! Ai dreptate! se auziră chițăiturile câtorva șoareci mai ușor de influențat.
Pe când acești răzvrătiți nici nu se așteptau, de nicăieri apăru Marele Mustăcios. Mustățile acestuia erau roșii de furie și se uniseră deasupra sprâncenelor.
-Nu vă este rușine? se adresă el răzvrătiților. Voi nu aveți bolnavi în familie? Nu aveți părinți, bunici? Voi credeți că întotdeauna veți fi tineri și sănătoși?
Rică nu s-a lăsat intimidat:
-Hei, moșulică, filozofiile tale sunt expirate! E timpul să te lași de meserie! Te crezi mare stăpân?! Ha ha ha!!! Hai, luptă-te cu mine dacă ești în stare!
Marele Mustăcios își dădu seama că numai dacă îl ia pe Rică pe nepregătite îl poate învinge. Așa că nici n-a apucat Rică să-și dea seama ce se întâmplă cu el, că se și trezi la podea. Marele Mustăcios îl încolăcise cu mustățile sale uriașe. Simțind că-și dă duhul, Rică începu să-și implore stăpânul:
-Iartă-mă, Mare Mustăcios! Iarta-mă tu, cel mai de treabă stăpân din lume!
După cum vedeți, în câteva clipe, Rică, dintr-un macho de pod, a ajuns un linge mustăți. Marele Mustăcios reușise cu un mic efort să înăbușe revolta răzvrătiților. Apoi, asemenea unui șef ce-și respectă mustățile, a împărțit și câteva pedepse.
-Tu, Rică, toată viața vei strânge provizii pentru colectivitate.Vei trăi din mila celorlalți. Vouă, celorlalți răzvrătiți, vă ridic dreptul de vot. Hotărârile voastre nu vor mai conta nici cât o ceapă degerată.
Fascinați de victoria Marelui Mustăcios, toți ceilalți șoareci s-au strâns roată în jurul acestuia. Să fi văzut cum se îmbulzeau, care mai de care să-i sărute mustățile.
-Nu mă mai dezmierdați atât. Era de datoria mea să pun la punct niște răzvrătiți. N-aș fi vrut să-mi folosesc mustățile, dar n-am avut altă solutie. Cât despre comportamentul vostru din ultima vreme, aș avea multe de spus. Vă credeți mai breji decât acești răzvrătiți? M-aș fi bucurat măcar unul să arate un pic de compasiune față de aceștia. Măcar unul să mă roage să-i iert. Poate aș fi și făcut-o. Om fi noi șoareci, dar nu suntem orice șoareci, suntem niște șoareci cu frică de bunul Dumnezeu… Șoareci buni, unde vă este compasiunea? Ați întors spatele unui șoarece aflat în suferință, ați râs de lacrimile acestuia, ați fost surzi la suspinele acestuia.
Rușinați, șoarecii își lăsaseră mustățile în jos. Apoi, cu mustățile plecate, fiecare a trecut pe rând pe lângă culcușul Veteranului să-i ceară acestuia iertare.
Arțăgoasa i se adresă Veteranului cu lacrimi pe mustăți:
-Veteranule, iartă-mă! Uite, poți să te întorci la locul pe care ți l-am luat! Uite, îți dau și plapuma mea din pănuși de cucuruz.
Firește că acesta îi iertă pe toți, ba chiar reuși să le chițăie câteva cuvinte:
-Cum aș putea să nu vă iert? Cum? De fapt, v-am iertat imediat după ce ați comis faptele de care acum vă rușinați. Știu că prin voi bunul Dumnezeu a vrut să mă întărească în credință. Impresionați de lecția pe care le-a dat-o Veteranul, toți șoarecii au plecat în acea seară la culcare mai înțelepți. Avuseseră parte nu numai de o lecție, ci de mai multe. Ar trebui să luăm și noi aminte de acestea!

***

Noaptea era liniștită. Până și șoarecii sforchițăiau în șoaptă. Din colțul său, Veteranul încerca să deslușească luna. Din păcate, vederea îi slăbise atât de mult încât n-a reușit. Totuși, un surâs i-a înflorit în colțul mustăților: deși nu vedea luna, îi simțea razele. Era mângâiat de razele acesteia. Chițăela, care nu lipsea nicio clipă de lânga el, observă.
-Știi, Veteranule, ce mă gândeam adineaori, când tu încercai să deslușești luna? Cât sunt de norocoși cei care pot vedea, dar ei nu știu aprecia acest dar de la bunul Dumnezeu! Degeaba au ochi dacă sunt orbi la frumusețile care-i înconjoară.
-Ai dreptate, draga mea! Ce n-aș da să mai pot vedea măcar pentru o clipă cerul înstelat, nucul de lângă fântână, fluturii zburând din floare în floare… Dar nu voi mai apuca în această lume. Cine știe, poate în cealaltă. Uite, Chițăela, trebuie să-ți fac o mărturisire: cred cu tărie că bunul Dumnezeu este atât al oamenilor, cât și al nostru.
Veteranul se opri un pic, pentru că obosise. Pentru el era un adevărat chin să vorbească. Își trase un pic de aer în piept și continuă:
-Chițăela, nu mi-e frică de moarte, dar mi-e rușine să dau ochii cu bunul Dumnezeu. Am comis multe fărădelegi la viața mea. Am furat, am mințit, am lăcomit la grânele celuilalt, am și suduit. Cum pot da ochii cu Dumnezeu? Cum? Și pentru că noi, șoarecii, nu avem încă un preot al nostru, vreau să mă spovedesc ție. Te rog, acceptă!
Chițăela acceptă fără să stea pe gânduri. Cum ar fi putut să refuze dorința unui muribund?
-Vei vedea, dragă Chițăela, ce jigodie de șoarece ai în față, ce jigodie de șoarece îngrijești.
Chițăela a vrut să-l întrerupă, pentru a-l contrazice, dar se hotărî în ultima clipă să n-o facă. A simțit că trebuie să-l lase pe Veteran să vorbească, poate erau ultimele lui cuvinte.
-Știu, toți suntem șoareci și suntem supuși greșelii, dar eu nu-mi merit numele de șoarece, mai ales de un șoarece care crede în Dumnezeu. În anii tinereții am păcătuit foarte grav în fața Tatălui Ceresc. Mi-e tare greu să-ți mărturisesc, dar trebuie s-o fac înainte de-a părăsi această lume. Eram tânăr și mă simțeam mare și tare, mi se părea că totul mi se cuvine. De câteva ori, din teribilism, am intrat în incinta bisericii și am început să ronțăi Cărțile Sfinte la propriu, nu la figurat.
Veteranul se opri să-și tragă sufletul, dar și să șteargă câteva lacrimi care i se iviseră în colțul ochilor, apoi continuă:
-Atunci nu mi se părea o fărădelege, din contră, consideram că făcusem un act de bravură. Cine are curajul să profaneze un loc sfânt? Cineva fără frică de Dumnezeu, nu-i așa? Pe atunci nu credeam în Divinitate. Eram adeptul teoriei evoluționiste a lui Darwin. Ce n-aș da să pot întoarce timpul înapoi! Păcat că teleportarea este doar în faza de proiect. Tu, Chițăela, cu siguranță vei ajunge acele timpuri când se va putea călători în spațiu și timp, știința progresând de la un an la altul. Am un singur sfat, niciodată să nu pui la îndoială existența divină. Niciodată! Sper că Dumnezeu mă va ierta, pe mine, cel mai păcătos dintre toți șoarecii din lume.
Veteranul se opri din nou, îi era din ce în ce mai greu să vorbească, dar avea atâtea de zis Chițăelei. Simți cum de sus cad fulgi „O fi fereastra deschisă”, își zise Veteranul în sinea lui. Închise ochii. Fulgi pufoși începuseră să-i acopere pleoapele, mustățile… „Este ceva ciudat cu acești fulgi. Nu sunt reci, cum ar trebui să fie. Atingerea lor e atât de caldă, asemenea mângâierii unei mame.” Senzația era atât de plăcută încât, deși o auzea pe Chițăela rugându-l să deschidă ochii, el nu reușea. Pentru a o liniști, încerca s-o mângâie, dar… Veteranul descoperi că nu mai are mâini. În locul acestora îi crescuseră o pereche de aripi. „Chițăela! Chițăela! Am aripi! Am aripi!” Își dădu seama că aceasta nu-l aude. „Doamne, ce se întâmplă cu mine?”
Drept răspuns, bunul Dumnezeu i-a luminat ochii și-n acel moment a văzut luna, stelele… Erau atât de aproape că le putea atinge. Se uită în jos și o zări pe Chițăela plângând la capul unui șoarece bătrân care murise.
„Chițăelaaaaaaaaaaaaaa! Chițăelaaaaaaaaa! Sunt aici sus! Nu mai plânge, te rog!”
Chițăela nu-l auzea. Înlăcrimată și cu inima sfâșiată de durere, își ridică privirea spre cer și începu o rugăciune:
„Doamne, Dumnezeule, iartă-l, Doamne, și odihnește-l!”
Abia atunci Veteranul înțelesese că acel șoarece lângă care plângea Chițăela era de fapt el. Nici nu se miră cum de poate fi în două locuri deodată. Se mai uită încă o dată spre pământ, apoi își desfăcu larg aripile și continuă să zboare sus, tot mai sus, nerăbdător să dea ochii cu bunul Dumnezeu.

ALERT IN THE ATTIC

Grandparents’ attic was filled with barrels, sacks of corn and wheat, and old newspapers were spread everywhere. Over the newspapers, grandma put beans to dry. With so many goodies, no wonder that there was the territory of a community of mice, but not just any mice, but some veeery decent ones.
One night, a few mice were watching with great relish to the moon.
-Ohhhhh… If I had a ladder, I would climb on it and get to that huge piece of cheese, it would take about as long as it takes to count the wheat grains in a bag! thought aloud Broken-Tail.
-You and your ideas, interfered Cantankerous – a plump and quarrelsome female mouse.
-We’d better catch the cheese with a fishing rod, rolled his opinion another mouse.
The discussion has been interrupted with an authoritarian tone by the Great Whisker. He was the head of the mice from the grandparents’ household.
-Quiet! Quiet! You are talking nonsense. Hear them: to climb the ladder to the moon or to catch it with a rod. What, the moon is a fish? It’s not even a piece of cheese.
-But what is the moon, if not a piece of cheese? dared to ask his master a very curious mouse called Curious.
The Great Whisker smiled, and on a softer tone, he continued:
-You are not to be blamed for the lack of culture. The times are to blame. In my days, the mice had access to culture. I came into this world far, far away, across streets, over houses, over haystacks, beyond the Criș River, in the school library in a village. I love to chew books since I was small. Unlike other mice, I nibbled them for real. So I read from stories and legends, to medical books, philosophical thesis… I even studied the dictionary.
-If you chew so many books, why are not you fat? Curious interrupted him again.
-If you read, you do not get fat, the Great Whisker smiled indulgently. If you read, you become wiser. Due to the books I studied, now I know that in fact the moon is not a piece of cheese. According to the Dictionary, the moon is “the earth’s natural satellite that shines by the sun’s reflected light, revolves about the earth from west to east.”
-Oh, so the moon is a giant light bulb, intervenes Squeakie, a young, beautiful and intelligent, as it seems, female mouse.
-Thank you, Squeakie! Your comparison can help them understand more easily.
She blushed and lowered her gaze. Her heart was beating so hard, it was almost ready to leave her chest. It is not a small thing to satisfy your master. Squeakie esteemed the Great Whisker, but authoritarian way inhibited her. However, she wished with all her heart to become one of his female students. Being taken under the protection of the Great Whiskers’ moustaches, to be his student, was something all mice dreamed about: whoever was a student of his became a city gentleman. But the Grand Whiskers exactingness was famous. Not everyone could become his student, you had to prove that you deserve! Squeakie was daydreaming. She wished with all her heart to be one of the master’s schoolgirls.
Meanwhile, the Great Whisker declared the meeting closed. As you said „squeak”, the mice scattered through the attic, each on his couch. Soon, the attic was full of snorsqueaks. Only Squeakie could not sleep, she was thinking that the Great Whisker was the only one who could help her become a lady.
For her, learning would not be a chore. Since she was a little girl she liked to be around the old mice. Their stories charmed her. „Squeakie, let’s play hide-and-seek!” other mouse-children urged her. Most often, she refused. She preferred to look at the stars. „Squeakie, let’s stay with our bellies in sun!” She preferred to sit with her belly on a book. Therefore, many mouse-children considered her a „chewer”, a nerd in the world of mice. Squeakie did not care; she knew that one day she will have a better life. „Knowledge is power.” is the saying she had heard so many times from the master’s mouth.
Squeakie fell asleep at last. Moonbeams were entering through a broken shingle, but Squeakie could no longer feel their consolations.
Snorsqueaks resounded in the entire attic…

***

The next night, the mice gathered to chat. This time, Squeakie stood at the master’s right, a sign that he had taken her under his patronizing moustache. Happiness could be read on the girl’s moustaches, she had become one of the schoolgirls’ master. She knew that not before long she will escape the attic and become a lady in the city.
-Look where Chewer is!
-The leery and she has achieved her goal. No wonder she had so often flattered our master!
-Nobody’s going to reach her moustaches anymore!
Some of the mouse-children were whispering nasty remarks. They envied her. Only a few mouse- children were happy for Squeakie’s luck. You could read the admiration on their moustaches. Indeed, not everyone can become the Great Whisker’s student!
As I said, the mice had gathered for another chat. The master declared the meeting open:
-Good evening! Thanks to the good Lord, here we are together again. Whoever has something to say, take the word!
From behind a barrel with rusty hoops came out a tailless mouse, which had a curtailed ear. His fur was worn by time, the few remaining teeth were blunt. Although he looked deplorable, he stepped worthy in front of the group. All were curious to find out what the Veteran had to say – that was the old mouse’s name. The veteran bowed and, asking permission from the Great Whisker, he began to relate the following:
-Master, honoured audience, I heard today something that confused me. And you know that nothing can cause me unrest, nothing messes me up, nothing turns me upside down… and yet, today… but I should better tell you! I was in the pantry in the masters’ house, drinking milk from a pot placed on a shelf in the kitchen when suddenly a big ruckus started. The lords were arguing. Curious to know what the reason was, I pricked up my ears. What do you think I found? The quarrel had started from the mad cow disease.
-Squeak-squeak- squeak, the mad cow disease? What disease is this?
The mice began to bombard the Veteran with questions.
-Be patient, I’ll explain.
-Let him carry on with the story, the Great Whisker intervened authoritatively.
By magic, they became silent, so the Veteran could continue with the story.
-Supposedly years ago the mad cow disease erupted in England. The victims died so far in agony. Well, the lady of the house said that precautions should be taken: «We should not eat any beef product, be it meat or dairy.» «Hey woman, you exaggerate as always. Did you hear that up to the present, milk is considered a safe food? Laboratory experiments showed that animals fed with milk from cattle infected with „mad cow disease” have given no sign of disease. However, to shut up your mouth, but also to reassure you, look, we’ll do whatever you say. So from now on we will only consume milk after boiling it well. We will only eat pork, lamb, goose, chicken, fish… We will check Joian’s health with great attention, and at the smallest symptom of disease we will contact the veterinarian. Are you satisfied, woman?» «Satisfied, man!» Then, the two parted reconciled, each going to his job. Well, my dear, what do you think about what I said? Isn’t it bomb news?
For starters, the mice stood with gaping snouts and whiskers drooping: they could not understand how they could be affected by the mad cow disease. Seeing their perplexity, the Great Whisker intervened:
-I knew about the existence of this disease. I did not inform you because I did not want to cause panic. Perhaps only now is the time for you to find out. Such as the masters of the house, we must take precautions too. We will need to do more supplies of wheat, corn, pumpkin maize. Everything will be used wisely, because hard times might come. Avoid drinking any product of Joian or the other cows. It is a request, but also an order. This disease should not be ignored.
The Great Whisker knew what he knew, not in vain had he studied at the village school library and not for nothing had he had the longest whiskers in the region. To make other mice understand better what mad cow disease means, the Great Whisker began to explain the following:
-My dear, in the specialists’ opinion, the factor that causes the disease is the so-called „prion” – a protein with the size of a few nanometres, looking like a corkscrew. Why the prion is created by the body is not yet known. Most likely it helps regulate the sleep. It explodes like the traps with which the owners are trying to catch us (the word „trap” made the whiskers of some frightened mice twitch), and deposits on the brain convolutions. Beneath the protein, the nerve cells get destroyed and create a hole. Victims so far died unconscious, blind, with no control over their own members and physiological functions.
I do not know if the mice understood something of the Great Whisker’s explanations, but one thing I know for sure: everyone, from small to large, went to bed with the fear in their moustaches.
The Veteran was unable to sleep. His wrists ached, his head was spinning, had a malaise. He remembered that on that day he had drunk milk. „What if Joian was ill? Woe me and me, I could also be infested! „
The first impulse was to wake up the Great Whisker and confess his fears. Thinking better, he realized it was better to keep quiet for now. „They will isolate me and they might even kill me. I should better suffer in silence.”

*****

Day by day, the Veteran felt worse, his sight lowered, he could barely distinguish shades. It did not take long for other mice to realize that the Veteran was sick. As a result, panic sparked, believing he had mad cow disease. The Great Whisker tried in vain to explain that poor Veteran did not present any symptoms, he was just old. In vain had he reminded them that a mouse fearing the good God must have compassion for those in distress. In vain, because in times of panic the true character resurfaces.
As you will see, in moments of panic not all of us behave christianly. Some mice have enclosed their place with cobs of corn and started to avoid the Veteran. Other mice no longer addressed him a simple „hello”. Even the Veterans’ best friend turned his whiskers away. The poor mouse remained even without his warm place, when Cantankerous made herself owner on it. It was a place she wanted for a long time: the roof over the place had a sawing and the sunlight could penetrate there easily. Few mice showed compassion, among them being Squeakie, Curious and of course, the Great Whisker.
Homeless, feeling betrayed by friends, the Veteran burst into tears. He wanted to be able to hide it, but he did not manage to. He knew that his tears would give most mice satisfaction, but he also knew that, by crying, he would grieve the heart of the few friends he had left. Well, they were the ones about which the Veteran thought. He thought they did not deserve to have their heart burned by his tears. And he was so right. Seeing him crying, most of the mice began to laugh under the moustaches and even some openly. Wisely, the Veteran pretended not to notice, but, seeing the sadness in the eyes of some friends, he stopped crying. Then, aided by a few mice that were still afraid of the good Lord, they put together a couch near the mouth of the bridge for the Veteran, a place not very good, but at least he had a shelter.
Soon, the attic soon began to be full of snorsqueaks.
The Veteran fell asleep last, but not before saying a prayer: „Thank you, God, for being still alive, for not letting someone dirty his moustaches with my blood. Thank you for giving me a bed and opened my mind’s eye: now I know who my real friends are. Those who treated me with contempt, please forgive them, and give them health and wisdom! Those who have not turned away their moustaches from me, please give them as much goodness as they can carry on their back! „

***

The Veteran’s health got worse. He could barely squeak. Squeakie took care of him devotedly. She wetted his moustaches with rose dew, she prepared him chamomile tea, read him verses from the Holy Book. The Great Whisker, although busy far into his moustaches with several businesses, found time for the poor Veteran too.
It had been a few days since the Great Whisker decided to take emergency measures. The mice were respecting his orders; however, as it happens usually, the cat stuck its tail.
There were also some rebellious mice. Their boss was Rică, a bridge macho mouse. He never missed any opportunity to undermine the Great Whiskers’ authority.
-That old geezer is no longer able to lead us. Because of him, we will never progress. His charity gestures our supplies are dwindling. A selection has to be done; the sick and the elderly should be killed. Why feed so many mouths when they do not bring any good to the community? Why? Because we are suckers?
-You are right! You are right! some more easily influenced mice squeaked.
While these rebellious nor expected, out of nowhere came the Great Whisker. His whiskers were red with anger and banded above the eyebrows.
-Do you have no shame? he told the rebels. Don’t you have sick mice in the family? Don’t you have parents, grandparents? Do you think you will always be young and healthy?
Rică was not intimidated:
-Hey, old man, your philosophies are outdated! It’s time to quit your job! You think you’re a great master?! Ha ha ha!!! Come, fight with me if you are!
The Great Whisker realized that only if he took Rică by surprise would beat him. Rică was caught off-guarded, suddenly he found himself lying on the floor. The Great Whisker had curled his whiskers up against his body. Feeling he was to lose his life, Rică began to beg his master:
-Forgive me, Great Whisker! Forgive me, you, the coolest master in the world!
As you can see, in a few moments, Rică, an attic macho, became a whiskers’ licker. The Great Whisker managed with little effort to suppress the rebellion. Then, like a chief who respects his moustaches, he shared a few sentences.
-You, Rică, will gather supplies for the community your whole life. You will live by the mercy of others. You, other rebels, will no longer have voting rights. Your decisions will not worth more than a damn thing.
Fascinated by his great victory, all other mice gathered around him. They were crowding, to kiss his whiskers.
-Stop fondling me. It was my duty to stop these rebels. I would not have wanted to use my moustaches, but I had no choice. Regarding your recent behaviour, I have much to say. You believe you are better than these rebels? I would have enjoyed seeing you showing a bit of compassion for them. I expected at least one of you to ask me to forgive them. I might have done it. We may be mice, but we are not ordinary mice, we’re mice with faith in the good Lord… my dear mice, where is your compassion? You turned your back on a mouse in distress, you laughed at his tears, you were deaf to his sobs.
Ashamed, the mice left their moustaches down. Then, with lowered moustaches, each took turns and went by the Veterans’ couch, asking for forgiveness. Cantankerous addressed him with tears on her whiskers:
-Veteran, forgive me! Look, you can go back to your place! Look, I give you even my duvet from corn husks.
Naturally he forgave everyone; he even managed to squeak a few words:
-How could I not forgive you? How? In fact, I have forgiven you immediately after committing the acts of which you are now ashamed. I know that the good Lord wanted me to strengthen my faith through you. Impressed by the lesson given by the Veteran, all mice went to bed that night wiser. They had had not only a lesson, but several. We should take them into account too!

*****

The night was quiet. Even the mice were snorsqueaking whispered. From his corner, the Veteran was trying to discern the moon. Unfortunately, his sight weakened so much that he did not manage to. However, a smile flourished in the upper whiskers: although he could not see the moon, he could feel its rays. He was comforted by its rays.
Squeakie, who stood next to him all the time, noticed.
-You know, Veteran, what I was thinking just now, when you were trying to see the moon? How fortunate are those who can see, but they do not know to appreciate this gift from the good Lord! In vain they have eyes if they are blind to the beauty that surrounds them.
-You are right, my dear! What I would give to be able to see the starry sky for a moment, the walnut near the fountain, the butterflies flying from flower to flower… But I will not see them anymore in this world. Who knows, maybe in the next one. Look, Squeakie, I must confess: I firmly believe that God belongs to the people as much as he belongs to us.
The Veteran stopped a bit because he was tired. For him it was a real pain to speak. He pulled a little breath and continued:
-Squeakie, I’m not afraid of dying, but I am ashamed to face the good Lord. I committed many transgressions in my life. I stole, I lied, lusted to other mice’s grains, I even swore. How can I face God? How? And because we, mice, do not have a priest, I want to confess to you. Please accept!
Squeakie accept without a second thought. How could she refuse a dying wish?
-You will see, dear Squeakie, what a terrible mouse you have in front of you.
Squeakie wanted to interrupt him, to contradict him, but decided at the last minute not to do it. She felt the need to let the Veteran speak, maybe they were his last words.
-I know, we are all mice and fallible, but I do not deserve my mouse name, especially of a mouse who believes in God. In the early years I have sinned seriously in front of the Heavenly Father. It’s very hard to tell you, but I must do it before I leave this world. I was young and I felt great and strong, I felt that I deserve everything. Several times, being rebellious, I went inside the church and began to literally crunch the Holy Books.
The veteran paused to catch his breath, but also to wipe a few tears which had arisen in the corners of his eyes, then continued:
-Then it did not seem a trespass, on the contrary, I considered it an act of bravery. Who dares to desecrate a holy place? Someone without fear of God, is it not? Back then I did not believe in God. I was a supporter of Darwin’s theory of evolution. What I would not give to be able to turn back time! Too bad that teleportation is only at draft stage. You, Squeakie, you will definitely get those times when you could travel in time and space, since science is progressing from year to year. I have one piece of advice, never doubt the divine existence. Never! I hope God will forgive me, me, the most sinful of all mice in the world.
The Veteran paused again, it was increasingly difficult for him to speak, but had so much to say. He felt the flakes fall from above „Oh, an open window,” said to himself the Veteran. He closed his eyes. Fluffy flakes were beginning to cover his eyes, moustaches… „There is something strange about these flakes. They are not cold, as they should be. Their touch is so warm, like a mother’s touch.”
The feeling was so pleasant that, although he could hear Squeakie asking him to open his eyes, he could not do it. To calm her down, he tried to comfort her, but… the Veteran discovered that he no longer had hands. Instead he had grown a pair of wings. „Squeakie! Squeakie! I have wings! I have wings!” He realized that she does not hear him. „God, what’s happening to me?”
In response, the good God has enlightened his eyes and at that moment he saw the moon, the stars… They were so close that he could touch them. He looked down and saw Squeakie weeping at the head of a dead old mouse.
„Squeakieeeeeeeeeeeeeeee! Squeakieeeeeeeeeeeeeeee! I’m up here! Do not cry, please! „
Squeakie could not hear him. Tearful and heartbroken by grief, she looked up at the sky and began a prayer:
„Lord, God, forgive him, Oh, Lord, and let him rest in peace!”
Only then the Veteran realized that the mouse next to which Squeakie was crying was actually him. He did not even wonder how he could be in two places at once. He looked again toward the ground, spread his wings wide and continued to fly upward, above all, anxious to face the good Lord.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment