Dum. oct. 25th, 2020

… Oamenii săraci nu sunt vinovați de sărăcia lor … cei bogați sunt vinovați de sărăcia lor … Dacă cineva îți dorește binele ai grijă ca moneda de schimb să nu fii tu … Orice gratuitate ascunde în spate alte gratuități pe care tu ar trebui să le plătești ca pe un credit în viitor … Puterea crește din aceste gratuități prea ușor oferite …

Individul: Puterea nu poate fi clădită singură. Are nevoie de noduri umane care să o clădească de jos în sus, și să circule sau să fie transmisă ușor de sus în jos, atunci când e nevoie ca să fie apărată sau întărită … În ierarhiile de putere, care duc de la palatele celor bogați până la ultimul cerșetor, este nevoie de o rețea bine pusă la punct pentru ca totul să fie sigur. Puterea e mai fluidă prin oameni care nu i se opun, care știu să fie supuși față de superiori și zbiri față de inferiori. Iar puterea dacă devine statornică, se transformă cu timpul în dictatură și devine mai greu de înlăturat.

De profundis: Nu e nicio diferență între sistemele politice. Toate duc și au nevoie de aceeași organizare. Dacă în comunism se punea accentul pe puterea unitară a muncitorilor, în capitalism se pune accentul pe antreprenorul individual. Numai că cele două sisteme nu pot răzbi singure și nu pot deveni o forță dacă nu se adună și se coagulează într-o forță care să domine societatea și piața de desfacere. Nu e nicio diferență între comunism și capitalism, singura care ar fi e aceea legată de faptul că bunurile capitalismului nu sunt legiferate de stat, ci se legiferează singure prin solicitarea pieței de desfacere. În comunism orice produs, chiar dacă era prost sau inutil, devenea un bun pentru societate dictat de sus în funcție de interesele conducătorilor. Dar construcția și organizarea din spatele celor două mecanisme rămâne cladită pe același principiu: voința de putere. Iar între cele două rămâne iluzoria democrație sau liberalizare care fără organizare se sfârșește în anarhie.

Individul: Voința de putere înseamnă să acaparezi toate nodurile ierarhiilor și instituțiilor cu oameni servili, morali sau amorali, privați de posibilitatea și de dorința de a avea inițiative sau de a se revolta, oameni spalați pe creier datorită doctrinei, în care interesul este câștigul comun al tuturor celor care se află în grupul de operare. Totul pornește ierarhic de sus în jos. Aceste sisteme de putere așa zise cvasi-democratice nu au nevoie de lideri raționali, empatici, capabili să înțeleagă pe cei săraci și oprimați, au nevoie de sclavi, supuși, ascultători, de fățarnici cu discursuri înflăcărate și pozitiv false, inteligent mascate, coerente după interes și pasiune. Au nevoie să racoleze și să îndatoreze sufletele aflate în nevoie pentru a le transforma în moneda de schimb mai tarziu. Dacă cineva îți face un bine sau îți dă ceva gratuit, ai grijă să nu fii tu moneda și nota de plată pe viitor.

De profundis: Libertatea este cel mai de preț lucru al unui om … pentru care și-ar da și viața. Ce rost mai are să trăiești dacă nu ești tu însuți, care ar mai diferența dintre faptul că ești viu sau mort … Mulți nu au înțeles că în sine religia creștină înseamnă dorința  de liberare față de această lume … iar Hristos cel adevărat este el însuși împotriva lui Hristos și a Bisericii sale … Nu este vorba de formalismul Bisericii, este vorba de împotrivirea față de ordinea acestei lumi, în care primează interesele celor care o conduc… Libertatea merge până la sacrificiul morții … Iar libertatea în Hristos a umplut de sânge și ură cele mai de neînchipuit secole ale omenirii …

Individul: Statul vrea doar puterea de a controla prin legi poporul. Cu cât are mai multă putere, cu atât vrea mai mult, pentru că stă în esența oricărei puteri să vrea și mai multă putere. Puterea politică nu este un scop în sine, ci doar un mijloc sau doar un teritoriu al puterii, care împreună cu alte teritorii constituie peisajul unei puteri totale. Pe cruce s-a răstignit însăși dorința noastră infinită de libertate, dacă nu în această lume, măcar într-una mai bună. Simbolul crucificării este unul legat de faptul că această lume nu aparține nimănui, iar libertatea este un dar prin naștere ce aparține fiecărei ființe raționale. Politica nu este decât spațiul de luptă cel mai expus public, cel mai vizibil, în strategia de cucerire a puterii, în timp ce credința este spațiul spiritual în afara acestei lumi total nedrepte.

De profundis: Politica democratică, așa cum o moștenim tot mai puțin din lumea greacă și din secolele din urmă, este o acțiune colectivă având ca vocație bunăstarea generală, respectarea drepturilor și libertăților tuturor, urmărirea fericirii, construirea de instituții, infrastructuri și servicii în beneficiul cetățenilor. Într-un regim politic democratic, puterea este unul din instrumentele prin care aceste scopuri pot fi atinse urmând un program sau altul, o doctrină sau alta.

Scopul este să subordoneze politica puterii, deoarece politica este amvonul de unde se dictează și se supun masele societății, să ajungă prin politică la dominația maximă în societate. In acest fel declanșează asalturile violente, de la tribuna politicii asupra celorlalte domenii: justiție, economie, bănci, media, servicii secrete, prin cucerirea rând pe rând a acestor teritorii rămase parțial în afara dominației puterii totale. În momentul în care au subordonat aceste domenii, încep să manipuleze masele prin mass media aservită politic, care servește informații societății doar într-o direcție. Acolo unde oameni sau instituții rezistă, ele suportă o presiune uriașă care în final le face să cedeze în fața puterii aflate la conducere. Spre deosebire de forță și violență, dar și spre deosebire de autoritate, precum Gandhi sau Dalai Lama, care influențează acțiunea celorlalți în mod pasiv, puterea este o acțiune coordonată, rațională, menită să modifice comportamentele celorlalți, ajungându-se în final la subordonarea maselor. Relația de putere este o relație de stăpân – sclav, de dominație, în care unul trebuie să comande și celălalt să se supună, pe baza unei comenzi (ordin verbal sau scris, ordonanțe de urgentă, lege). Puterea circulă în societate, ea trebuie să circule și cu cât circulă mai repede, cu atât ea este mai eficientă, mai puternică, mai de temut.

Individul: Un dictator știe că nu poate supune masele sociale la infinit. Datorită tehnologiei pe care o avem, caracteristicile unei tiranii nu pot fi atât de ușor recunoscute, pentru că ele se manifestă în ascuns, pe alte teritorii: servicii secrete, mass media aservită. Totul poate devia în orice moment în care toate aceste noduri aservite nu se mai leagă între  ele. Acesta este semnul destabilizării puterii. De la tribuna puterii, partidul aflat la conducere, instalează un individ care să controleze totul până la nodurile inferioare, și să pună în aplicare deciziile puterii pe toată suprafața și în toată profunzimea societății.

Puțini au rezistat în structurile de putere. Oameni competenți și independenți profesional, dovedesc o rezistență extraordinară și sunt oameni complet opuși puterii, o încetinesc. Puterea are nevoie de oameni ce o intensifică și o transmit mai departe.

De profundis: Instalarea în posturi înalte a unor oameni aserviți, puși doar pe nepotisme și pile, ușor manipulabile, reprezintă un semn că regimul puterii deviază spre autoritarism și forme dictatoriale. Oamenii nu il urăsc pe Hristos, nu urăsc lumina, ei urăsc puterea bisericii, ei urăsc instituția în sine care nu respectă învățăturile sale, și care face compromisul cu cele lumești, cu Cezar. Oamenii nu urăsc statul, ei urăsc puterea care își aservește toate teritoriile, lăsând o parte din societate în afara, ei urăsc definiția în sine a politicului în care nu cred, pentru că nu sunt invitați să ia parte la ea, ci sunt folosiți doar ca materie de vot, fiind apoi doar o hârtie igienică cu care politicienii se șterg la fund. Asta este diferența între un om simplu în afara sistemului atât de perfect și roz, și oamenii de la periferia societății, care trăiesc departe de dulceața caviarului puterii. Acești oameni devin ușor prin asaltul mass mediei unelte de vot pe care politicienii abili le folosesc pentru a își construi cetatea puterii. Țin atât de mult la ratingurile lor încât ar minți orice. Scopul lor este doar imaginea de fațadă, o imagine în spatele căreia stă o mască atăt de falsă cât istoria și viața noastră întreagă.

Individul: O putere cvasi-democratică va difuza societății o bunăstare aparentă, va încerca să se victimizeze și va inocula societății nevoia de apărare comună, de progres și construcție unitară … punând în centru ideea de „dragii mei cetățeni, voi sunteți scara puterii mele”.

     Creștinismul cerea individului să-și vândă sufletul, cerea smerenia, cerea ca prin virtute să devii sclavul lui Dumnezeu, adică anularea ca individ, globalizarea spirituală. Statul iți cere anularea existenței fizice, anularea existenței raționale, planta și leguma care trăiește și se mișcă doar după lumina artificială a statului. Nu mai există individul, eul, ci paiața, oaia umilă și decadentă bagată în marele obor al turmei pentru ca fericirea oițelor unite să fie mai deplină. Dar lipsește sensul și țelul acestei turme. Către ce se ducea ea? Ce scop are ea? Ce vrea Dumnezeu cu ea și cu universul? De ce nu putea crea acest Dumnezeu un rai de la început fericit și perfect? De ce era nevoie să provoace acest generic istoric macabru fără sfârșit? Care era scopul acestei farse? … Sărmana oiță nu îndrăznește să se gândească la asemenea întrebări pentru că ar încălca porunca smereniei, obediența turmei din societate, ar încălca porunca parvenirii la puterea și plăcerile lumești. Deci tace și parvine cât o duce capul. La fel, în legătură cu statul. Sărmana oiță n-are voie să se întrebe de ce ocupă poziția socială respectivă, de ce alții nu mai pot de bogăție, iar alții crapă de sărăcie.

     De profundis: Pentru ca o acțiune politică de răsturnare a unei alte puteri să fie eficientă, este nevoie de o manipulare a voinței tuturor prin propaganda mediatică sau prin suprapunerea indirectă pe majoritatea voinței oamenilor … Oamenii se lasă cel mai ușor manipulați atunci când cineva se dă de partea lor în chip de oaie … Simpla revoltă a unui grup, oricât de vocal și de activ ar fi, nu poate schimba în mod profund și durabil un regim politic. Este nevoie de asimilarea turmei întregi.

     Dar, într-un sistem, cum este cel al statului, regulile nu sunt respectate întotdeauna, chiar de cei ce le-au făcut. Ce-ți propune sistemul? – parvenire oarbă, lingușire, tăcere și să faci pe prostul. Dacă nu declari mascat că ești prost, nu ești promovat. Trebuie să faci tot felul de lucruri inutile, jenante pentru a putea supraviețui în acest stat. Cel mai deranjant este faptul că acest stat creează un sclavagism camuflat. Lingușeala și parvenirea sunt adevărate virtuți în această cursă. Meritocrația crează o clasă socială de parveniți la putere, necontând mijloacele prin care au ajuns la putere. Nimeni nu știe cine ești și ce gândești în interior … machiavelismul interior folosit pentru parvenire … Creștinismul tocmai acest machiavelism interior combătea, conștiința interioară, legile interioare. Diferența dintre stat și creștinism este aceea ca dintre legile exterioare, vizibile și legile interioare, invizibile. Toti respectă legile exterioare, pentru că pot fi văzute și de alții, dar pe cele interioare le pot călca oricând, pentru că societatea nu are o poliție morală, interioară, care să pătrundă în mintea oamenilor. Acesta este singurul avantaj a ceea ce numim azi om, singura ființă care poate fi diferită față de orice altă ființă.

Individul: Orice sistem sau regim are o opoziție, pe care cu timpul vrea să o asimileze sau să o reducă la tăcere. În momentul în care nu mai există opoziție asistăm la anularea individului, asistăm la primul pas spre dictatură … Și în acest sens, primele măsuri pe care un regim avid de putere le ia, încep de la măririle de salarii și de pensii, de la avansările masive pe posturi nemeritate până la folosirea excluderilor, demiterilor, urmăririlor fiscale sau penale pentru cei rebeli. Sarcina unei opoziții veritabile este îngreunată de obișnuința morcovului, de faptul că oamenii trebuie dezvățați de a primi fără niciun raport cu competențele sau meritele lor față de regim.

În societate există o parte mai pasivă, care nu se implică politic, este partea fără chip anume, fără profil economic, social sau cultural definit. Din ea poate să facă parte populația rurală și urbană năpăstuită din zonele sărace foarte ușor de manipulat prin tendențioasele ajutoare sociale, dar și tinerii care lucrează în mediul privat, care și-au construit o bulă de bunăstare în interiorul lumii reale și refuză să interacționeze cu politica și cu media, care nu ar face decât să le tulbure fragilul echilibru personal, construit uneori după lecții grele de dezvoltare de sine.

De profundis: Cel mai interesant lucru în acest univers este individul şi nu persoana. Individul înseamnă ceea ce este unic şi singur în om, esenţa lui ultimă, egoul său cel mai lăuntric. Nu înseamnă persoana, deoarece ea este o convenţie socială, o mascotă a individului cu care defilează în jur, masca ireproșabilă care menține echilibrul social între indivizi. Dar individul, această esență demiurgică, care se consideră și vrea să fie în ascuns egală sau peste Creator, această esență care vrea să fie perfectă atât spiritual, cât și material, acest individ este briliant, el este tot ceea ce contează într-un om, el reprezintă valoarea lui și sensul pentru care trăiește. Creștinismul a fost singurul care a vrut să-l omoare prin ascetică. Buddhismul vroia să-l omoare pentru a învinge viața. Dar prețul era pra mare: neantul. Creștinismul ucidea individul, pentru a înălța persoana socială, masca convențională. El îl ucidea conform doctrinei sale, ideologiei sale. Dar ce se întâmplă când ideologia sa cade, când totul se dărâmă și este demascat. Nimic mai simplu, invazia indivizilor, invazia de infiniți dumnezei potențiali la demiurgie. Morala societății sau a guvernanților nu există. E morala parvenirii, a duplicității care merge până la crimă uneori.

In mod surprinzător, cred că aici îi găsim pe cei mai mulți dintre tineri, o masă cu forme vagi, cu foarte slabe cunoștințe despre societate, cu o cultură civică precară și cu o prezentă publică practic inexistentă. Tot în rândurile acestei categorii întâlnim și cel mai mare absenteism la viața politică. Aici șantierul este imens pentru a-i face pe acești oameni, de ordinul milioanelor, să se intereseze și de viața publică, nu doar de supraviețuirea personală și de împlinirea profesională. Chiar și în Grecia antică, săracii erau excluși de la viața politică, deoarece grija zilei de mâine nu le îngăduia răgazul de a se ocupa și de grijile cetății. Voința lor trece deci tot prin crearea condițiilor unei autonomii de acțiune. Altfel spus, nu prin sporirea dependenței de ajutoare sociale, ci prin crearea de locuri de muncă și a unor șanse de realizare a oamenilor acolo unde locuiesc, nu la oraș și nu în alte țări. Aici intervine prea iubitul regim, care acționează bineînțeles prin arma sa principală mass media. Se suprapune și se atașează intențiilot lor pentru a le încorpora ulterior în manifestul global al regimului. Necesitățile fizice și sociale îi absorb pe cei mai mulți în marea turmă.

Individul: Individul în sine nu ține cont de această morală, nu ia în seamă țelul turmei, știe că nu există. El este preocupat de demnitatea, noblețea și onoarea sa. El caută să fie mai presus de societate, lume și univers prin această atitudine. Pe individ nu-l interesează ceilalți. Îl interesează în măsura în care își satisface interesele cu ceilalți. În interiorul său el rămâne mereu singur și trist, un Dumnezeu fără creație, fără eternitate. Lacrimile și singurătatea sunt ultimele lui gânduri supreme. Cei din jur există, viața, lumea există, dar gândirea lui de individ moare o dată cu trupul lui care a agonisit pe parcursul vieții acest individ esențial în sine. Se apără de ceilalți prin acest individ. Rămâne cu el și merge cu el mai departe. Creștinismul ascetic și extremist îți cerea să ucizi acest individ, ca fiind cauza tuturor relelor și neînțelegerilor. Creștinismul știa ce înseamnă acest individ, ce fiară se ascunde în spatele lui. Știa că acest individ poate merge până la crimă, până la înarmarea nucleară pentru a se impune pe sine ca voință de putere materială, intelectuală sau spirituală. Știa ce ură ascunde în sine și că numai prin ură și război rece își poate impune voința de putere și se poate apăra. Orgoliul și mândria sunt virtuți defensive pentru el. Binele și răul nu există pentru el decât în măsura în care a fost depășit. El este mereu dincolo de bine și rău. Pentru el nu există bine și rău în interiorul vieții, ci convenții ale instinctului uman de supraviețuire sau ale actului artistic. Dacă una din cele două părți i se pare că exprimă ceva din adevăr, el o folosește. Binele este folosit din instinct artistic, mereu cu scopul de a fi mai presus de lume și univers. Răul este metoda care înlătură plictiseala binelui, dar folosit cu același scop de a fi mai presus de lume și univers.

De profundis: Politica rămâne în orice societate apanajul unei minorități, dar acțiunea politică trebuie diversificată prin mijloacele și competențele de care dispune fiecare. Asemenea exemple trebuie multiplicate în cât mai multe medii profesionale, spațiul public trebuie saturat cu modele pozitive, cu oameni deștepți, dar și curajoși și cinstiți, dispuși nu să-și abandoneze meseria ori cariera, ci să facă din ele arme de luptă: pentru cei nedreptățiți, pentru cei săraci, pentru cei neauziți, pentru propria lor breaslă, pentru societatea întreagă.

Democrația este un regim de o perfecțiune fragilă. Regim perfect, pentru că până în acest moment nu a fost găsită o mai bună formă politică de conviețuire umană; dar și fragil, pentru că democrația își secretă în permanență propriii inamici, propriile maladii autoimune. Democrația trebuie apărată zi de zi pentru că este o construcție fragilă, pentru că echilibrul puterilor este mai degrabă presupus sau dorit, pentru că ea are nevoie de foarte puțin să basculeze în altceva.

Diminuarea democrației în lumea de azi e cât se poate de evidentă. Sigur, e puțin probabil să ne culcăm în democrație și să ne trezim în dictatură, mai degrabă vom rămane letargici într-o formă hibridă, care nominal și teoretic va respecta toate ritualurile democrației, dar care practic va fi încetat să mai fie una, dacă nu decidem să oprim cât mai repede alunecarea spre neguri istorice.

Individul: Într-un regim democratic niciun protest îndreptat împotriva puterii nu este ilegal, pentru că este dreptul meu cel mai intim și cel mai public deopotrivă să mă raportez la putere nu doar sub forma supunerii, ci și sub aceea a revoltei, atunci când puterea se întoarce împotriva drepturilor și libertăților mele.

Participarea cetățenilor într-o democrație reprezentativă nu se reduce la vot. Numai că decizia urnelor nu este un vot necondiționat și nedeterminat, calitatea noastră cetățenească și civică nu incetează odată cu votul: mandatul pe care îl dâm aleșilor este revocabil și dependent de rezultate. Ce pot face cetățenii? Gama acțiunilor de protest împotriva unei puteri abuzive este foarte largă. Este sigur însă că, în ciuda frumuseții spectaculare a protestelor, în ciuda și a efortului minunat depus de mulți dintre protestatari, o putere nu se va clătina din loc cu jocuri de luminițe și poezioare inspirate. Căderea în estetică a protestului îi diminuează acestuia forța. Să ne amintim că cele mai puternice proteste din lume au fost fie cele spontane, fie cele organizate în timpul săptămânii, ce înfruntă direct puterea și instrumentele ei.

De profundis: Statul are nevoie de acești indivizi aserviți mediatic, pentru că reușeste să îi integreze prin ofertele generoase, să îi transforme în armele perfecte de protest care să le netezească calea către putere. În momentul în care i-a prins în sistem va reuși să îi controleze încet și sigur în timp. Va reuși să facă din ei persoana ideală care știe să parvină în interesul politic al regimului. Binele și răul vor fi întotdeauna pentru acest regim în orice dimensiune socială, doi termeni care despart plăcutul de neplăcut, doi termeni pe baza cărora se construiesc niște reguli, convenții ale acelei dimensiuni sociale sau globale în funcție de interesele regimului …

     … Dar din moment ce vrei să fii mai presus de viață, de neant, de univers – trebuie implicit să fii mai presus de bine și rău. Această sintagmă îi aparține lui Nietzsche. Dar el n-a făcut nici un efort să-i dea o explicație mai profundă. Tot ceea ce a gândit el, a gândit din perspectiva depășirii prin supraom a binelui și răului lumii, universului. La marginea tuturor acestor depășiri se află mereu eternul nostru individ. Din univers numai pe el îl putem salva. El este acea voință ascunsă de putere care vrea să stăpânească totul. De această voință oarbă s-au ferit religiile și filosofiile de catedră. Știau cât de monstruos este acest individ și cât sacrificiu trebuie să faci pentru el. Acest individ pentru a-și cuceri libertatea, ar fi în stare să se nege chiar și pe sine, să vadă ce este în spatele său, ce se ascunde chiar dincolo de el. Curiozitatea aceasta îl va pierde.            Oricum, pe scara evoluției biologice el rămâne lucrul cel mai interesant în univers. Totul depinde de el, viața omului, persoanei sociale, depinde de el. El va cere mereu istoriei libertatea, depășirea secretului vieții, universului. Va veni o vreme când o va face singur, se va pregăti singur, va cuceri singur nemurirea științifică …


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Departament corespondenti

By Departament corespondenti

Departament corespondenți - pentru toți corespondenții noștri

Lasă un răspuns