lun. sept. 28th, 2020

1.
CEARCĂNELE PLOII…

mi-e sufletul exilat în canionul gândurilor
secondate de neuronii fumigeni
adormiți în condurul cu stele al nopții
e liniște pe lama ascuțită a orizontului
nu dansează nici felia albotină a lunii
nici coconul rubiniu al răsăritului
numai visele sparg banchiza de gheață
în așchii de lumină hialină

curg țurțuri de fluturi pe pleoape
descălțându-mi irișii hăituți de tăcere…

mi-am urcat sentimentele
în turnul de fildeș al izbăvirii
pierzând nasturii cămășii timpului
între zdrențele lumânărilor topite…

mi-am cusut teama cu firul de mătase al ierbii
opintindu-mi lacrimile în cearcănele ploii…

2.
HERGHELIE DE FLUTURI…

mi-ai furat un ciob din suflet
și l-ai prins butonieră la sacoul de duminică
să-ți fiu aproape când departele doare

nu-ți fie teamă că ploile mor
atunci când sărută pământul
acoperă-ți trupul cu umbra-ți șireată
și-ascultă văpaia pietrelor încinse

dezleagă din hățuri iubirea
și-nhamă herghelia de fluturi
la trăsura bălaie din poiana narciselor
e nuntă-n seraiul cu flori
în diminețile ninse cu rouă
îmbie-mă-n pletele crude-ale ierbii
și n-o să-ți înșel așteptarea

cu ochii-ți ca șaua murgilor sălbatici
cuprinde-mi privirea și fă-o să-ți fie mireasă…

3.
CLOCOTUL CERULUI

încrucișezi, poetule, cuvinte
născute din fotosinteza azurului
îți înmoi degetele în călimara sufletului
și-mparți cu noi clocotul cerului
cântând simfonia primăverii
la pianul crângului înverzit

îți ninge cu flori de tei peste umeri
amețindu-ți simțurile
te-arunci în vâltoarea scrisului
și nu te-oprești până ce
nu s-a scuturat și ultima petală
ce dulce ți-e versul
ce rotundă ți-e strofa
ce leac dumnezeiesc plămădești
pentru rănile dureros înmugurite…

îți legi ochii de felia de-argint a lunii
și-i deschizi când curcubeul ți-a tăiat respirația
plouă cu soare în inima ta…

condeiul ți-e șuvoi de lumină
ce pâlpâie în mucul undelemnului încins…

4.
MOARTEA MILENIULUI TREI

Ți-aș scrie planetă o doină, dar seva cernelii e sloi,
Păgâni îmbrăcați în paiațe își spală păcatu-n noroi,
E jale-n cadelnița lumii, miroase-a tămâie-n condei,
O altfel de moarte ne paște, e moartea mileniului trei.

Strănut când privirea mi-e scundă, fiori pe spinare roiesc,
Răscolesc printre file de carte, teorii alarmiste citesc,
Pornesc în derută pe mare să îi fiu călimării luntraș,
Să pot a doini o poemă planetei ce îi sunt chiriaș.

În ceruri, conflict de gherilă-n spitale, clipite de iad,
Biserici ticsite de racle duhnesc a rășină de brad,
În ciuda-nsoritelor zile un zâmbet n-aude pământul,
Doar bocetul cerului urlă și fluieră-a vaiete vântul.

Purtători ai făcliei luminii păcălim un sfârșit aparent
Nici banal, nici bizar, nici penibil, socotibil a fi inocent,
Vânători de alese capricii, potoliți de un virus mârșav
Cântărim libertatea de ieri în durerile celui bolnav.

I-a schimbat rânduielii socoata inversând mareșalii-ntre ei,
I-a făcut să rostească mătănii pe-nrăiții și falșii atei,
E actor, dirijor și profesor, în strănut s-a pitit pe ascuns,
Întrebându-l unde i-e muma, ne-a găsit vinovați de răspuns!

5.
CINE VA PLÂNGE PLANETA?

Cine va mai plânge pământul când pieri-vom bolnavi rând pe rând
Și-om lăsa coasa morții șomeră și biserici în flăcări arzând?
La un an de când turla ,,săgeată’’ prăbușindu-se n-am înțeles
Ce blestem încolțea omenirea aruncând viitoru-n regres.

E convoi de sicrie la morgă, trotuare cu dricuri jelind,
Vinovat e doar timpul în care și-au ales să trăiască sfârșind,
Lumânări se topesc pe morminte ceruind flori căzute din rai,
Dumnezeu le-a trimis ca ofrandă celor mulți adormiți fără-alai.

Ne hrănim disperați cu nădejde cât mai credem în darul divin
Îmbătându-ne palmele-n votcă și necazu-n paharul cu vin,
Când trezi-vom lumina la viață e târziu s-o putem s-o salvăm,
O lăsăm să cutreiere-n voie, oricum am uitat să visăm.

Am pierdut șirul zilelor triste, ne-amăgim că de mâine-i altfel,
Amețiți ne trezim din beție, conștienți că de fapt e măcel.
Printre pietre crescură cucuta, înghețată-i de lacrimi și ger,
Cine-o mai plânge pământul? Doar soborul de îngeri din cer!

6.
PACE-N MĂNĂSTIREA VERDE!

S-au călugărit copacii, luciul frunzei-i dau de gol,
În spendoarea primăverii strălucesc în coaja lor,
N-au simțit atâta viață de când omul a-nceput
Să strivească roua-n talpă și s-o ardă c-un strănut.

Cornul cerbului desfată, gustă fructul libertății
Căutând printre tufișuri puștile și cuiul morții,
Să le dea spre reciclare timpului ce îl alintă,
Spre uitare să îi fie de-o mai fi vreodată țintă.

Zburătoare aripoare pigmentate-n curcubeie
Tihna codrului-au surprins și-au găsit uitata cheie
Ruginită printre pietre sau sub pătura de iarbă,
E o altfel de-nviere, i-a crescut pădurii barbă.

Teama lamei și-au învins-o, brazii falnici nu mai plâng,
Slobozenia naturii între porți de rai o strâng,
Râul ce lovește-n stâncă pune vântul să-l dezmierde,
Ciripesc soprane-n ramuri: Pace-n mănăstirea verde!

Sibiana Mirela Antoche


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Iva Lacrimioara

By Iva Lacrimioara

Poet și membru al Uniunii Scriitorilor

Lasă un răspuns