Share
Idei pianistice

Idei pianistice

Cuvântul “claviatura” vine de la latinescul clavis, care înseamnă cheie. La început instrumentul era înzestrat cu un rând de cheice permiteau intrarea aerului în tuburi. Apoi au apărut butoane, apoi baghete şi apoi clape. În 1711 Cristofori a inventat un clavicord mare cu ciocanele numit piano-forte, pentru că oferea posibilitatea realizării nuanţelor. Din 1750 apare pianul. Acesta este descendentul clavicordului.
Pedalele:
-pedala din dreapta-pedala forţe. Pianul sună şi după ridicarea degetelor de pe clape. Sunetul devine mai bogat-se obţin variaţii de culoare,
-pedala din stanga-pedala piano-diminuează intensitatea şi schimbă şi timbrul,
-pedala din mijloc-pedala surdina-diminuează semnificativ intensitatea. Primele 2 tipuri de pedala se pot folosi pe porţiuni de piesă, iar cea de-a treia pe tot parcursul piesei,
-pedala de prelungire-întalnită la pianele Steinway şi Ehrbar-prelungeste doar anumite sunete, pe cele cantate anterior.
Pianul este singurul instrument polifonic orchestral, adică se poate interpreta o lucrare pe mai multe voci şi se poate reduce, de exemplu, un concert sau o simfonie în întregime. Astfel zece degete pot susţine o lucrare concertantă, simfonică sau vocal-simfonica. Problemele puse în fața pianistului se compară cu cele în faţa unui dirijor de orchestră. Instrumentistul este chemat să susţină în întregime interpretarea muzicală, iar celelalte instrumente participa doar parţial la actul interpretării, pentru că la toate instrumentele, cu excepţia pianului, se poate interpreta o singură linie melodică.
Problema formării şi desăvârşirii tehnicii a constituit o preocupare de bază în formarea interpreţilor pianişti. Tehnica reprezintă inclusiv poziţia la pian, a corpului, a braţelor şi degetelor. De asemenea sunt incluse şi stăpânirea elementelor de virtuozitate, folosirea justă a pedalei şi digitaţia, logica frazării, etc. Un element foarte important îl reprezintă calitatea sunetului. Profesorul Leimer vorbea despre o „muncă spirituală”, adică despre concentrare, care este necesară şi în timpului studiului la pian. Elevul trebuie să fie călăuzit de gândire. Este impetuos necesar spiritul critic.
Philipp Emanuel, unul din cei 4 fii a lui Johann Sebastian, spunea despre emoţie, că fiorul aceasteia trebuie să-l cuprindă şi pe interpret pentru a transmite ascultătorilor exact stările afective în care e situat.
Johann Sebastian Bach introduce folosirea degetului unu în întrebuinţarea corectă în cântatul la clavecin şi trecerea acestora pe sub celelalte 4.
Couperin recomanda exerciţii de trill pentru toate degetele
La pian, degetele trebuie să „meargă” pe clape asemenea mersului pe jos. Greutatea braţului trebuie lăsată pe vârfurile degetelor, cu trasportul propriei greutăţi de pe un deget pe celălalt. Poziţia degetelor trebuie să fie arcuită, iar degetul cinci va sta rotund, ca şi cum ar desena un cerc. Degetul unu, singurul care poate fi adus în fata celolalte patru, va fii ţinut uşor adus înspre celalate degete.
.Degetele nu vor fi ridicate excesiv, clapa se va apăsa de la nivelul acesteia. Deşi în trecut coatele trebuia să fie îndepărtate de corp, scoala Anatomo-Fiziologica presupune o poziţie firească a coatelor, nici ridicate şi lăsate spre interiorul acestora. Antebraţul trebuie să fie la nivelul claviaturii, iar materialul studiat va varia pentru a da posibilitatea muşchilor de a-şi schimba poziţia sau de a se relaxa.
Arpegiile şi gamele vor fi studiate nu mai mult de 10 minute deodată şi aceste exerciţii vor trebui studiate în aşa fel încât să nu solicite acelaşi muşchi, în acelaşi fel. Folosiţi un ceas de bucătărie pentru a fixa sesiuni limitate de studiu. Acestea pot varia de la 10 minute la 20 de minute sau 30. Mai mult de 30 de minute sunt excepţionale. Este bine să fie alocat timp pentru educarea muzicală, în loc de cântatul exclusiv, sunt incluse studiile teoretice, cititul şi ascultatul. Analizează textul muzical, descoperind „scheletul textului muzical”, adică „desenul” armonic pe care compozitorul a construit melodia. În studiul piselor nu este recomandat să se înceapă doar de la începutul acestora, ci cu pasajele dificile pentru că atunci, când începi să studiezi eşti concentrat. Deci studiază părţile dificile în primele 20 de minute ale timpului de studiu. Obţine maximul de efect cu minimul de efort. Oferă-ţi permisiunea de a nu fii perfect şi mai ales oferă-le şi altora acest privilegiu, în acelaşi timp dă-le suportul tău. Pentru a ştii o lucrare pe dianafara pur şi simplu interpreteaz-o într-una. Cânt-o din nou şi din nou. Pianiştii pot fi specialişti într-un anume repertoriu, iar timpul de studiu poate varia de la un pianist la altul. Mai mult de 4 ore de studiu nu sunt necesare. Studiul prea îndelungat şi în special în tempo rapid nu permite muşchilor să-şi revină. Totodată studiul pe „ultima sută de metri” nu da randament, înainte de audiţii şi examene. După o pauză sau vacanţă trebuie studiat gradat. Muşchii sunt influenţaţi de tensiunea mentală sau de depresie, este recomandat să studiezi „cu chef de studiu”. Studiul fără chef, cu frică de scenă, de părinţi sau de profesor, de teamă de a nu dezamaqgi poate dimminua randamentul. Înainte de de un spectacol, audiţie, examen, concert trebuie să te „încălzeşti” neapărat. Şi fizic trebuie să fie încălzite mâinile strângând pumnul şi deschizându-l de multe ori. Respiră în timp ce cânţi, frazează fiziologic, firesc, corelat cu respiraţia ta. Este benefică abordarea unui sport: înotul, ciclismul sau aerobicul. În dobândirea succesului emoţiile constructive sunt importante. În fata pianului trebuie să gândeşti că „eşti tu în pianul”.
Interpretul de tip clasic se caracterizează în primul rând printr-o notă de intelectualitate. El este mai puţin spontan şi mai interiorizat, are oroare de exagerări şi de efuziuni sentimentale. În stilul clasic mâinile trebuie să fie aproape de claviatură, acţionarea pedalei se va face foarte rar, iar rubato sau schimbările de tempo vor fii minime. Pentru a interpreta muzica lui Wolfang Amadeus Mozart se cere seninătate, elegantă, puritate şi simplicitate. Tehnica este una ridicată, de perlaj-ca şi cum sunetele ar fi aşezate pe o aţă, că o perluta una lângă alta. Atacul degetelor va fii cu sunete clare şi curate.
Interpretul de tip romantic e plin de patos şi de fantezie. În manifestarea libertăţii îl caracterizează elanul. Franz Liszt, de exemplu, cântă cu forţa şi avea capacitatea de a hipnotiza publicul.
În abordarea studiilor se rezolvă problema agilităţii degetelor. Trecerea degetului mare nu trebuie să producă nicio inegalitate. Vis-a-vis de digitaţie, Frederic Chopin vorbea despre una firească, se poate spune că la un pasaj de gama degetele vor fi luate la rând, ca şi clapele, iar la pasaje de terţe se vor folosi perechi de degete: 1-3, 2-4, 3-5. Practic dacă sărim în pasajul piesei peste o clapă, vom sări şi peste un deget. Digitaţia trebuie să fie logică.
Prin studiul foarte rar şi atent, gândirea va putea dirija şi controla mişcarea fiecărui deget pentru că în urma exerciţiilor repetate mişcările să se automatizeze obţinându-se claritate şi egalitate în intensitatea şi durata sunetelor ca şi independentă degetelor. Margueritte Long spunea: „degetele trebuie să pronunţe sunetele precum buzele silabele”. Dobândirea acestor calităţi se va urmări în toate felurile de tuşeu: non-legato, legato, staccato şi portato.
Metode de studiu:
-studiul cu mâinile separate în tempo rar, apoi accelerat în intensităţi diferite- de la pianissimo la fortissimo,
-staccato din degete în nuanţe de piano şi mezzoforte,
-legato în nuanţa mezzoforte,
-studiul cu ambele mâini în intensităţi diferite- de exemplu mâna dreaptă în forţe, mâna stângă în piano şi invers,
-modalitati diferite de tuseu- mâna dreaptă staccato, mâna stângă legato, respectiv invers,
-formule ritmice de triolet, optime cu punct şaisprezecime, şi invers-saisprezecime optime cu punct,
-acordurile şi octavele vor fi lucrate lăsând braţul să cadă direct pe pian
-studiul pe grupuri de 4 note cantate deodată,
-urmarirea liniei melodice până la punctul culminant. Se recomandă ascultarea coontinuă.
Vis-a-vis de starea emoţională, cu cât interpretezi o lucrare într-un tempo mai rapid, cu atât mai mult trebuie să rămâi calm.
Este esenţial controlul auditiv, autocontrolul, gândirea înainte, anticipată în în formarea unui sunet pentru a-i stabili intensitatea, genul de atac staccato sau dimpotrivă legato din sunet în sunet nu sunet lângă sunet. Vârfurile degetelor trebuie să răspundă rapid comenzii creierului, celelalte elemente fiind total relaxate, cele fizice cât şi cele psihice. Pianistul parcurge 3 etape: gândirea, pregătirea şi acţiunea asupra lucrării, cu respect faţă de textul scris. . Concentrarea trebuie să fie maximă, iar efortul minim. Când interpretezi o lucrare trebuie să o recreezi. Totuşi, conform lui Frederic Chopin muzica trebuie cantata cum este scrisă, altfel să nu se mai cânte deloc. Este important a aminti că acesta recomanda studiul cu metronom, ritmul fiind impus de mâna stângă.
În muzică, ornamentele nu servesc numai la susţinerea sunetului, ci uneori şi la accentuarea şi la îmbogăţirea expresiei.
Pedalizarea este esenţială: cu zgârcenie la clasici-pedala din dreapta, generoasă pe arpegiato-urile ce aparţin aceleaşi tonalităţi la romantici, iar în Curentul Impresionist se va folosi pedala piano, pentru a obţine un timbru catifelat.

prof. Ramona Niculete


Bibliografie

  • Stancovici Felicia Maria, Urme în memoria timpului… Confesiuni, Editura Datagroup,
  • Interviu cu Felicia Maria Stancovici-M-a lăsat să fiu și o mică personalitate
  • Rapin Jean-Jaques, Să descoperim muzica, editura Muzicală, București, 1975
  • Beauchamp Richard, Stress în piano Playing, 1999
  • Bodo Maria, Metodica predării-învățării pianului,

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Leave a Comment