joi. oct. 1st, 2020

Mărturii din Gulagul comunist

Doamna Zoe Rădulescu, ce părere aveți despre fenomenul Pitești?

Dacă stai să analizezi fenomenul Pitești, nu a fost făcut după ureche: „Hai să batem!”. Acolo a fost bătaie științific aplicată până la limita la care poate suporta omul, cu desființarea psihică a omului astfel încât omul să nu mai aibă niciun fel de respect față de el, să nu se mai iubească, să nu se respecte. Dimpotrivă! Când ai creat un astfel de om, prin teroare, l-ai terminat. Și totuși oamenii ăștia au găsit resurse în ei și între ei și s-au ajutat pentru că îmi povestea dl. Cușa că el a ajuns la Gherla și aici s-a întâlnit cu Dumitru Bacu, cel care a scris despre Pitești. Și îi spunea: „Nu vorbi cu mine că eu sunt student de la Pitești”. Era ca un animal hăituit care se chircea tot într-un colț și spunea: „Nu vorbiți cu mine”, de frică să nu fie obligat după aceea să toarne ce îi spun colegii de cameră. Și ăsta care crescuse cu el, dormiseră în același pat, făcuseră liceul împreună la Bazargic, era înnebunit. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu prietenul lui. Și încet-încet, cu răbdare, cu dragoste, cu rugăciune, ăsta și-a deschis sufletul și și-a revenit.

Dar destul de greu. Mai toți rămâneau cu trauma aceasta și nu mai vorbeau mulți ani de zile decât în șoaptă sau nu vorbeau deloc.

Da. Mi-amintesc că se citea la Europa liberă de un Paște din anii ’80 și ceva din cartea Patimile după Paști, a lui Eugen Goma. Și în vinerea Paștilor din anul acela au citit episodul în care au fost împărtășiți cu rahat și spovediți cu urină și duminică după prânz, în ziua de Paște, a venit Gogu la noi să-i ureze „La mulți ani” bunicii, că trăia bunica. Și când a plecat, l-am întrebat: „Gogule, așa a fost la Pitești?”. Și s-a făcut cum e haina dumneavoastră, negru la față, s-a întors și din profil mi-a răspuns: „Mai rău!”. Și nu a mai avut forță să vorbească mai mult.

În zilele noastre se vorbește foarte mult de probleme psihologice, de depresii întâlnite mai ales la cei care au avut o copilărie traumatizată. Pe dumneavoastră, totuși, experiențele acestea v-au călit și v-au întărit mai mult. Ce credeți că se poate face ca să nu ai în viața ta repercursiuni de genul acesta?

Din ce îmi amintesc eu și din cât am cunoscut-o, acum târziu, pe Aspazia Oțel, ele acolo au trăit în rugăciune permanentă, rugăciune care vrând-nevrând se răsfrângea și asupra mea.

Deci, rugăciunea întărește într-un necaz…

Categoric. Aspazia Oțel îmi povestea trei lucruri pe care, dacă le asculți, oricât de ateu ai fi, nu poți să spui că nu există Dumnezeu. Eu m-am îmbolnăvit acolo, pentru că nu aveam scutece. Iarna m-au adus de la Constanța într-o dubă de fier, cu mama. Să fi avut 10 zile și m-am îmbolnăvit foarte tare. Și îmi povestea Aspazia Oțel că se uitau la mine și vedeau cum se scurgea viața din mine. Și atunci mama s-a dus la Aspazia și i-a zis: „Pazi, vreau s-o botez. Nu vreau să moară nebotezată. Măcar atât să facem pentru copilul acesta”. Și au încropit botezul acela despre care știți. Nu am avut scutece, nu am avut medicamente, dar pe zi ce trecea după botez, căpătam viață.

zoe raduleanu fotografie familie

Deci, așa cum a fost botezul acela, el a lucrat.

Da. M-au încredințat lui Dumnezeu. Apoi, au venit într-un control la ele în celulă. Erau 24 de paturi și le-au răvășit tot: saltele, paiele din ele. Ce era acolo!… Nor de praf și de paie tocate… Știți cum sunt paturile de fier: au picioarele într-un unghi care e gol pe interior. Acolo, ele aveau improvizată o candelă care ardea și n-au văzut-o. Nu au văzut-o. Dar nici candela nu s-a stins și nu s-a răsturnat în toată nebunia aceea pe care au creat-o. După aceea, s-a îmbolnăvit soția lui Codreanu, Lilica. Și era pe moarte și Pazi a zis: „Haideți să-i facem rugăciunea neîntreruptă de 40 de zile”. Și fiecare avea rândul ei și spunea partea ei de rugăciune, 5-10 minute, cât puteau, că nu aveau cum să stea mult pentru că adormeau. Erau foarte obosite. Și spre sfârșitul celor 40 de zile, era o fată mai tânără care era la rând și spunea rugăciunea lângă Lilica, care până atunci era ca moartă: nu vorbea, nu voia nimic, nu bea, nu mânca, doar respira. Și fata aceea, spunând rugăciunea, a început să ațipească și povestește Aspazia că s-au trezit toate într-un răcnet al Lilicăi Codreanu, ce nu și l-ar fi putut imagina. Deci, femeia aceea care nu era în stare să scoată o șoaptă, a răcnit: „Rugăciunea mea!”. Și s-a trezit fata și a continuat rugăciunea, iar Lilica  a trăit până în ’94-’95. Forța rugăciunii este absolut de neimaginat.

Din păcate, nu prea credem cu tărie că ea ne poate salva.

N-am să uit un băiat din lotul tatălui meu care a fost arestat la 19 ani și a ieșit la 38 de ani. Vorbeam cu el o dată și i-am spus: „Hai, te rog vorbește-mi și mie despre torturile prin care ai trecut”. Și s-a uitat la mine lung. Avea niște ochi albaștri cum e cerul de vară, albastru intens. S-a uitat la mine și a râs. Și zice: „Eu am fost odată umilit, atunci când am trecut prin tortură. Crezi că mă mai umilesc o dată, povestindu-ți?”. Vă dați seama, câtă demnitate și în suferință? O demnitate dusă dincolo de puterea de înțelegere a unui om normal. Pe mine m-a marcat discuția aceasta. Și sunt peste 20 de ani de atunci și nu pot să-l uit.

De altfel, puțini au acceptat să vorbească și din motivul acesta.

Da. Acum înțeleg eu, după ce am vorbit cu Garofil, că ai mei spuneau: „A, pe alții îi băteau, dar pe noi nu ne-au bătut”. Adică pe cumnatul și fratele lui Gogu Puiu îi țineau în puf? Le serveau cafeaua nici fierbinte, nici rece, dimineața să nu se frigă? Da, era sub demnitatea lor să recunoască că au fost atât de tare umiliți. Și v-am povestit că tatăl adoptiv a știut și ceasul când va muri. El a visat-o pe Maica Domnului când erau în Cadrilater. A visat că s-a dus cu Maica Domnului la Iisus Hristos cu o coală de cerere. Și Iisus i-a scris pe coala de cerere: „75”. Și el le spunea tuturor că va trăi 75 de ani. În sfârșit a venit toată nebunia. L-au arestat, a făcut 10 ani de închisoare. El spunea: „Eu știam că nu mor acum”. Și în anul în care împlinea 75 de ani, a făcut în somn o hemoragie meningiană. Dumnezeu știe de ce. Doctorița din comună a venit și a zis că are neoplasm pulmonar și pe vremea aceea nu puteai să chemi tu salvarea. Trebuia să o cheme doctorul. Și a stat vreo 11 zile acasă, așa legumă până când am reușit să o conving pe doctoriță să cheme salvarea. L-am dus la spital într-o luni seara. Neurologul nu voia să-l interneze pentru că nu avea ce să-i facă. Și i-am zis: „Dacă tot l-am adus, țineți-l. Poate sunt șanse, 1%”. M-am dus marți și era la fel, iar miercuri nu am putut să intru decât seara pe la 8. Erau luminile acelea roșii aprinse cum sunt pentru cei care fac atacuri cerebrale și el se uită la ușă și zice: „Ehe, m-am gândit eu. Cum să nu vii tu să mă vezi?”. Nu-mi venea să cred. M-am apropiat de el, l-am îmbrățișat și m-a întrebat: „De câte zile sunt bolnav?”. Și îi zic: „Tata, astăzi este a 13-a zi”. „A, zice. Era coadă mare. De asta am întârziat”. Și mi-am zis în gândul meu că a luat-o pe pustii. Și probabil că s-a uitat la fața mea și zice: „Nu, nu te speria că sunt cu mintea la mine. Dar stai să-ți povestesc. Tu mai știi visul acela al meu?”. Și eu: „Lasă-mă cu visul acela cu 75 de ani”. Și el continuă: „Da, dar am fost iar la Maica Domnului și i-am spus lui Iisus: «Doamne, 10 ani eu am stat în temniță. Nu e normal să mor acum. Și Iisus S-a uitat la mine, a zâmbit, a tăiat 75 și a scris 80”. Tata era un om de 1,90 m, drept și frumos chiar la vârsta aceea. În anul în care a împlinit 80 de ani, a vrut să pună niște fasole și avea pe un dulap în magazie ligheanul cu fasole. Și s-a urcat pe un scaun cu trei picioare, s-a dezechilibrat, a căzut și a făcut fractură de col femural de gradul 4. Și de aici i s-a tras moartea.

În șapte săptămâni a murit. Am adus preotul să-l spovedească și i-a zis: „Nu acum, părinte. Peste două săptămâni”. Și se crucea preotul care îl știa pe tata că este foarte credincios, ce are de nu vrea să se spovedească. Până la urmă au rămas împreună. Nu știu ce au vorbit, dar preotul a ieșit și a spus: „Stați liniștiți că e foarte bine”. După două săptămâni a murit. Am venit de la școală și l-am găsit singur și m-am mirat pentru că avea foarte multe nepoate care veneau și stăteau cu el când eram eu la școală. Și mi-a șoptit: „Au plecat”. Și i-am zis: „Hai să-ți dau puțin compot. Vrei?”. „Nu”. Totuși i-am dat o linguriță de compot pe care nu l-a înghițit. S-a uitat la mine, mi-a luat mâinile în mâinile lui, mi-a sărutat mâna și m-am uitat la el. Îi curgea o lacrimă, doar una dintr-un singur ochi și l-am mângâiat. Și i-am zis: „De ce plângi? Ce s-a întâmplat?”. S-a uitat la mine și a făcut: „Phiu” și asta a fost tot. Nici lumânarea nu i-am aprins-o pentru că nu mi-am dat seama când s-a dus. Probabil că a vrut să fie numai cu mine în ultima clipă.

V-a iubit mult.

Da. Nu vă imaginați cum m-a crescut! Mi-a oferit toată dragostea de care aveam nevoie. Mă răsfăța tot timpul. Eu aveam 12 ani și jumătate când s-a eliberat el. Era un om extraordinar de bun.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 64)

Departament corespondenti

By Departament corespondenti

Departament corespondenți - pentru toți corespondenții noștri

Lasă un răspuns