sâm. sept. 26th, 2020

de Eugenia Bucur

De ce îmi spui că iar ți-e dor de mine,

Că umbra verii azi îți pare deasă,

Ori ai uitat să iei parfumul fânului

Și să-l răsfiri din prag pân’ la fereastră?

De ce mereu când dorul te frământă…

Așa… cum mama frământa-n covată,

Tu vii în pragul zilei către mine

Să-ți ridic neputința ce te apasă!?

Cum crezi tu, dragul meu, că numai ție

Cuprinsele trecute-ți sunt prezent,

Când mie nopțile-mi aprind făclie,

Iar drumul zilei… nu îmi mai e drept,

Te așezi pe gândul meu ca o gutuie,

În fereastra din odaia de la drum,

Iar visul te transformă-n poezie

Si-n încăpere-i doar al tău parfum.

Privesc în steaua ce desparte cerul,

Desperecheată stă și-n chipul tău,

Iar luna stă zăludă și beteagă,

De atâtea doruri ce îi las și eu…

Tu vii și iar te duci și calea-i lungă,

Sinusoidă între iad și rai,

Pe calea de lumină e-ntuneric,

Iar vorbele în lacrimi îmi tot stau.

Aprind în zi tăceri neînțelese,

Iar șoaptele mi le așez în cui,

Urzind cu mintea planuri neînțelese

Si-mi fac din ele seara căpătâi.

Mă cheamă iarba verde nerostită

Și mătrăguna ce crescând a înflorit,

S-o sorb cu setea dorului din mine,

Când tu te întorci făr`a privi-n zenit.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Eugenia Bucur

By Eugenia Bucur

poet

Lasă un răspuns