mie. oct. 28th, 2020

În favoarea unui schimb aporetic şi diaporematic de statistici şi idei, renunţ preţ de câteva pagini la toţi cei care au ajuns la putere, într-o cârdăşie subterană greu de decelat, de-a lungul dictaturilor Băsescu şi Iohannis. Între anii 1862 şi 1886, România a avut 24 de guverne democrate. Între anii 1884 şi 1918, România a avut alte 24 de guverne democrate. Între 1918 şi 1938, România a avut alte 24 de guverne democrate. Asta înseamnă că, în 72 de ani, România a avut 72 guverne democrate. Ce-au făcut ele în istorie se ştie. Multe au confundat fundamentul „a fi român” cu „a fi cetăţean român”. Între anii 1990 şi 2020, preţ de 30 de ani am avut 20 de guverne democrate, unele cu „bis” dictat.

Exceptând guvernele social-democrate, guvernele liberale au avut doar viziuni pro-occidentale, au servit interesele marilor puteri, au sprijinit multinaţionalele, au scutit de taxe marile bănci străine, au pompat procente uriaşe din PIB pentru înarmarea cu utilaje americane, au respins vehement naţionalismul, s-au făcut preş înaintea serviciilor secrete, au ţinut naţiunea în sărăcie şi supuşenie totală. În paranteză fie spus, după 1990 am avut preşedinţi demni de toată ruşinea. Când vorbim despre dictatorul Iohannis, nu pot să nu amintesc asemănările cu anul 1937, în care un alt neromân, Carol al II-lea, ignora şi el votul popular şi numea „Guvernul meu”, condus de Octavian Goga: „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când nu aş fi mulţumit de felul cum guvernează, voi cere o schimbare”, spunea, regele-playboy, la vremea respectivă. Cum s-a terminat aventura carlistă se ştie. Neromânul de la Cotroceni, ne-a băgat în luptă dintre doctrine politice, ceea ce George Friedman numea „noua dihotomie politică ce înlocuieşte vechea diviziune stânga – dreapta: naţionalism vs internaţionalism”. Luând în considerare reacţiile Înaltelor Porţi, e clar că internaţionaliştii văd în PSD drept adversarul ce luptă sub stindardul naţionalismului. Tocmai de aceea liberalii, cu „fritz-ul” dictator în frunte, luptă pe toate căile să le turtească basca pesediştilor.

În 158 de ani, România a avut 79 de miniştri ai învăţământului şi 29 de reforme ale învăţământului, din care, cele mai multe reforme diforme, în ultimele trei decenii. În 158 de ani România a purtat cinci războaie, a pierdut trei şi a câştigat două, în care a pierdut şase milioane de vieţi omeneşti. În 158 de ani a înmugurit, a înfrunzit şi a rodit traseismul politic. În capitalismul modern sorbit cu osârdie de români, Curtea Constituţională Română a decis că anume articol care interzice traseismul unui parlamentar pe perioada mandatului său este inacceptabil sub aspect constituţional. Fireşte, Curtea Constituţională Română e formată din specialişti de cel mai înalt grad, contribuţiile lor teoretice fiind binecunoscute şi recunoscute în doctrina juridică românească.

Cum stă bine unui jurnalist detaşat de orice partizanat politic, imi exprim părerea sine ira et studio: Orice Constituţie, are un temei, adică se bizuie pe ceva mai profund decât însuşi textul ei. Prima întrebare care se iveşte, este pe ce se întemeiază o construcţie constituţională ca să fie coerentă, dreaptă, justificatoare? Pe un sistem de principii metajuridice, transpolitice, care i-ar conferi trăinicia necesară să nu contravină moralei. Nu unei morale formal-politice, ci Moralei, aceeaşi pentru autori cât şi pentru destinatari. Ori, traseismul politicianului pe perioada mandatului său încalcă sfidător tocmai această morală, implicată în textul constituţional. În lenjeriile traseismului se întrezăresc de cele mai multe ori veştejitele figuri reşapațe ale politicianismului, indivizi de care partidele se tot scutură declarativ, dar, în realitate, ţin morţiş să-i racoleze. PNL a aspirat cu nemiluita trădători pesedişti, ei care fugeau de „ciuma roşie” ca diavolul de tămâie. „PSD” sau „ciuma roşie” din viziunea lor demagogică fiind singurul partid salubru al românilor. Cu contribuţia trădătorilor interni, K.W.I. alias „Fritz I”, susţinut de forţele antinaţionaliste, de inamicii Familiei Tradiţionale şi adepţii LGBTQ au reuşit să-l şubrezească şi să-l compromită, nu şi să-l demoleze.

Continuând morala, un aspect anume trebuie clarificat: un candidat pentru Parlament se adresează viitorilor săi alegători cu o serie de idei politico-juridice clare, ce provin din atitudinea sa partizană, adică e apartenent al unui partid politic, să-l notăm cu X. El este ales, până la urmă, pentru că alegătorii subscriu la ideile lui politico-juridice ce ţin tocmai de partidul „X”. Dar, după o lună, cinci, un an, alesul alegătorilor lui, adică a celor care au investit în acele idei, abandonează partidul politic „X” şi trece cu arme şi bagaje în partidul „Y” sau chiar în opusul lui „X”. Constituţia Curţii Constituţionale i-o permite, dar cu alegătorii cum rămâne şi cu „Minima Moralia”? Potrivit judecătorilor înţelepţi ai CCR, ce e strâmb de fapt devine drept, traseistul care promova idei de stânga a trecut la cele de dreapta sau invers, nesinchisindu-se de încrederea votanţilor. În realitate nu e drept, nu e just, nu e coerent. Acest comportament, avizat de CCR, l-aş numi ticăloşie, dispreţ faţă de cei ce au crezut în politicianul devenit traseist. Membru al partidului „X”, parlamentarul votează pentru legea L, a doua zi, devenit membru al partidului „Y”, votează împotriva legii „L”. Contează alegătorii? Nu. De o mie de ori, nu. Şi atunci, ce fel de democraţie moral-juridică promovează CCR? Căci, democraţia nu e doar politico-juridică, ci şi morală, lucru total de neînţeles pentru specialiştii CCR, sfidători ai temeiurilor Constituţiei. Ca, de altfel, pentru traseiştii politici, care primesc votul de aur al românului, precum Max Brod, valiza cu manuscrise a lui Frantz Kafka. Acel român e pentru ei o vietatea oarecare, cum pentru „marele” istoric Paul Lendvai, mişcarea de la Bobâlna a fost o răzmeriţă oarecare.

Dacă tot a venit vorba de CCR, cum a fost permisă candidatura şi „alegerea” neamţului Dominic Fritz, fără cetăţenie română, ca primar al unui mare oraş al României? Dacă pe ai noştri îi „aleg” SRI, SIE, STS.., se vorbeşte prin târg că pe ăsta l-ar fi „ales” Bundesnachrichtendienst, ca urmaş la tronul cotrocean. Că ei l-au instruit. M-am hotărât, eu, român, fără cetăţenie germană, ca la următoarele alegeri locale din cel de-Al Patrulea Reich să candidez la postul de Bürgermeister von München. Ce va zice Bundesverfassungsgericht – CCR-ul lor -, nici nu vreau să ştiu. Să vedeţi atunci Europäischer Zirkus!

Autor: Maria Diana Popescu / Preluare: art-emis.ro


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Departament corespondenti

By Departament corespondenti

Departament corespondenți - pentru toți corespondenții noștri

Lasă un răspuns