Misterele Bucureștiului vechi. Ultimul colț al Rusiei Imperiale în capitala României

Bucureștiul interbelic constituia un creuzet în care diverse etnii își interferau viața și influențele culturale. Puțini mai știu astăzi că, între cele două războaie mondiale, în capitala României a existat o numeroasă comunitate rusă.

Refugiați din calea tăvălugului boșevic, pentru a scăpa de masacrele CEKA ori de deportarea în Siberia, aceștia făceau parte din categoriile vizate de represiunea comunistă: nobili și foști demnitari, industriași, latifundiari sau negustori de rând, politiceni ori simpli muncitori care făcuseră un simplu gest public de opoziție față de regimul instaurat prin teroare și care ștergea de pe fața pământului tot ceea ce amintea de orânduirea dinaintea sa.

Prezența lor în București era privită de români deopotrivă cu simpatie și compasiune.  Aceștia însă nu aveau cu ce să îi ajute pe nefericiții refugiați, mai mult decât să le dea posibilitatea de a trăi în tihnă și de a-și câștiga o pâine amară.

În 1933, revista Realitatea Ilustrată publica un articol despre ultimul colț al Imperiului Țarist care se încăpățâna să mai existe, la 15 ani după venirea la putere a comuniștilor și masacrarea întregii familii imperiale. Unde? Chiar la București.

Ultimul petic din Imperiul Rus dăinuia la București

“Din împărăţia lui Nicolae al II-lea, stăpânitorul a o sută şaizeci de milioane de suflete – împărăţie care se desfăşura pe două continente, legând ţărmurile apusene ale Oceanului Pacific, cu cele răsăritene ale Oceanului Atlantic – din ţara uriaşă unde se vedea apunând soarele la un capăt, pe când se iviau zorile la celălalt, capăt – din miile de kilometri pătraţi de odinioară n’a mai rămas azi decât un petec de pământ cât bătătura modestă a unei gospodării de sătean: o ogradă mică, în Calea Victoriei nr. 27 din Bucureşti care conform dreptului internaţional trebue considerată teritoriu rusesc.” Este vorba de Legația Imperială Rusă, care continua să funcționeze în București.

În acea clădire cu aer baroc, de pe care tencuielile începeau să se desprindă, locuia ambasadorul Rusiei imperiale, Koziel Poklewsky. Diplomatul continua să reprezinte, în capitala României, un stat practic dispărut. “El n-a fost revocat de nimeni, din Petersburg, n-a fost rechemat, n-a fost înlocuit! El stă mereu la postul său, pe baza unui ucaz împărătesc, ca o sentinelă inimoasă, căreia i s-ar fi încredinţat un consemn”, nota reporterul Realității Ilustrate.

Probabil că îngăduința autorităților statului român față de reprezentantul defunctului imperiu se datora și relațiilor de rudenie dintre Regina Maria și țarul asasinat de bolșevici. Cert este că această bizarerie continua să existe, iar ultima palmă de pământ a Rusiei imperiale rezista în mijlocul Bucureștiului.

Pajura imperială, legată cu sârmă

Pajura imperială legată cu sârmă

Koziell Poklewsky era asaltat de supuşi ai ţarului veniți din gubernii îndepărtate ale imperiului, care îi cereau sprijinul. Ei aduseseră vestea înlăturării Țarului și ororilor din noua „patrie a sovietelor”. Ambasadorul însă rămăsese implacabil, invocând același motiv. De la Petersburg nu venise nici o înștiințare oficială. Dar nici lefurile personalului legației, consulatului sau catedralei ruse din București nu mai soseau. “Livrelele lacheilor, ce serviseră altădată la strălucitele recepţii de la legaţie s-au rupt de mult… S-a zdrenţuit o bilă, s-a desfăcut un scaun… a început să se dărâme un zid… Nu sunt bani ca să se repare toate acestea… Şi totul continuă să se strice…” Inevitabilul se produsese într-un târziu: ambasadorul fusese nevoit să păstreze doar patru funcționari din personalului legației, simplificând pomposul ceremonial.

Întregul imobil era afectat de lipsa celei mai elementare renovări. Chiar simbolul puterii autocrate a marelui imperiu rus, pajura bicefală, era la un pas de prăbușire de pe poarta somptuoasă a legației.

“Ivan se scărpină după ceafă, se uită îngrijorat la pajura de fier ruginită, care abea se susţinea în echilibru pe un picior şi scoase un oftat… Apoi se duse în pivniţă, unde erau fel de fel de hodoroage vechi. Acolo găsi un capăt de sârmă groasă de telefon. Se sui sus şi legă pajura de gât; apoi o înţepeni, cât mai bine, de un ornament al porţii. „Aşa!” oftă el uşurat. „Acum cel puţin nu o va da jos vântul…” Cine trece pe Calea Victoriei, poate să vadă trista pajură imperialistă legată cu sârmă de către credinciosul Ivan.”

Ambasadorul unei țări inexistente, partener de vânătoare cu Carol al II-lea

Ambasadorul Rusiei Țariste (marcat cu X), alături de Carol al II-lea, la o vânătoare regală
Ambasadorul Rusiei Țariste (marcat cu X), alături de Carol al II-lea, la o vânătoare regală

“Deşi pare ciudat, totuşi d. Poklewsky Koziell, în calitate de ambasador, continuă să facă parte din corpul diplomatic, un deceniu şi jumătate după împuşcarea Ţarului şi a întregii sale  familii (…). N-a mai rămas nici cenuşa din cadavrele măcelărite (…). Dar dl Poklewsky Koziell reprezentantul ţarului Nicolae al II-lea continuă să fie pus totuşi pe lista şefilor de misiuni diplomatice din Capitala României, în anul 1933, fiind invitat la vânătorile regale, unde e fotografiat în rând cu regele Carol al II-lea, Voievodul Mihai şi diferite alte persoane oficiale.”

Cu toate acestea, pe lista miniştrilor plenipotenţiari din Bucureştiul acelui an, Koziell Poklewsky figura doar cu numele, în dreptul rubricii țării reprezentate rămânând un spațiu gol.

În ciuda interesului arătat de presa românească din epocă, ambasadorul Rusiei evita întâlnirile cu jurnaliștii care doreau să-l intevieveze, preferând să ducă o viață retrasă.

Biserica rusă din București

Biserica rusă din București

În centrul Capitalei, nu departe de Universitate, pe strada Ion Ghica, se găsește astăzi o biserică servind drept Paraclis Universitar, utilizată în special de Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România. În perioada interbelică, aceasta era biserica întregii comunități a rușilor din București. Atmosfera acestei biserici este redată în paginile Realității Ilustrate: “În Bucureşti există actualmente o colonie rusă, mai numeroasă ca ori când. Se găsesc aci oameni, cari odinioară au ocupat cele mai înalte situații sub vechiul regim: foşti generali, foşti guvernatori, foşti mari industriaşi, financiari, mari bogătaşi, profesori, apoi membri ai familiilor nobile, care în alte vremuri dadeau străluire vieţii din Petersburg, Moscova, etc.. Toţi aceştia, cei mai mulţi neavând nici o meserie, pe care s-o poată folosi, sunt în cea mai penibilă situaţie… După ce şi-au vândut, pe rând, brăţările, inelele, ceasurile de aur, o blană, un palton, un costum de haine… nici nu se ştie bine din ce mai trăesc… Totuşi îi vezi venind în fiecare Duminică la catedrala rusă din str. Bursei (așa se numea atunci actuala stradă Ion Ghica – n.red.). Unii dintre refugiaţii ruşi s-au adaptat în cursul anilor – vieţii bucureştene şi au început să mai câştige… Unii cânlă prin localuri publice, din gură sau utilizând diferite instrumente muzicale; alţii s-au făcut profesori de dans, de limbi străine… Cei cari câştigă depun, de fiecare dată, cate ceva în cutia bisericii de la uşă, pe care stă scris: Na țercov – Pentru biserică.”

Pătrunzând în catedrala rusă de pe strada Bursei, pătrundeai în comunitatea acelor dezrădăcinaţi, cărora li se părea că-și regăsesc patria pierdută sub bolțile lăcașului cu turnuri aurite, construit după tradiția vechilor soboare şi catedrale din regiunea Volgăi. Dezastrul din viața acestor oameni se reflecta în diferența dintre statutul avut în Rusia și ceea ce deveniseră în exil.

Este edificator exemplul fostului guvernator Nabocov de la Mitava, lângă Riga, ajuns un om modest care cânta în corul bisericii. Preotul Kanewski Ignat, de asemenea refugiat, fugise din gubernia Poltava în anul 1920. O mare parte a combatanților din armata lui Wranghel, care luptase împotriva bolșevicilor, refugiați în 1921 la Istambul, veniseră în România. Biserica Rusă din centrul Bucureștiului era locul în care se revedeau cu ocazia sărbătorilor ortodoxe. Căpitanul Atbrainov, absolvent al școlii militare din Sankt Petersburg , ajunsese vânzător de lumânări la pangarul bisericii.

Biblioteca rușilor din București

Comunitatea rusă poseda și o bogată bibliotecă în incinta consulatului rusesc. Vegheată de impozantul portret al țarului Nicolae al II-lea și de o icoană a Maicii Domnului, uriașa colecție de carte rusă era de fapt biblioteca particulară a unui anume Balatov, fost guvernator la Perm, care locuia acum la București, punându-și biblioteca la dispoziția comunității ruse. Cărţile se împrumutau în schimbul unei taxe, la acree se mai adăugau și cotizațiile lunare ale unora.

Misterul banilor Legației Ruse. Găini și ouă la Consulat

Se spunea în Bucureștiul interbelic că funcţionarii legaţiei mureau de foame și că trăiau din vânzarea, pe rând, a valorilor mobile ale instituției. Într-adevăr, aspectul interior și exterior al clădirii din Calea Victoriei era deplorabil. O paragină generală caracteriza tencuiala, mobila și tot ce se găsea înăuntru.

Și totuși, legaţia şi consulatul continuau să funcționeze, ceea ce arăta că dispuneau de anumite fonduri. Mai mult, acordau unele ajutoare refugiaților ruși, care se înmulțiseră în București.

Misterul provenienței acestor bani suscitase curiozitatea bucureștenilor. De aceea, reporterul Realității Ilustrate a întreprins atunci o anchetă, în urma căreia aflase că Legația Rusă poseda totuși în București mai multe imobile. Acestea fuseseră donate în trecut de diferite persoane. Situate în zone centrale, pe str. Lipscani sau în Calea Rahovei, ele aduceau beneficii bănești considerabile. Cinci prăvălii situate în Calea Victoriei aduceau o chirie de peste un un milion de lei pe an. De asemenea, legația mai avea o moșie, de pe urma căreia se vindeau la consulat ouă, păsări de curte și alte produse agro-alimentare.

Cu toate acestea, ambasadorul considera că situația dezastruoasă a refugiaților ruși care mureau de foame la București era prioritară. El prefera ca destinația celei mai mari părți a banilor să fie familiile refugiaților, în detrimentul luxului legației sau bunăstării lui.

Legația Rusă, înlocuită de ambasada URSS

România rupsese orice relații cu Uniunea Sovietică, succesoarea defunctului Imperiu Rus după acapararea puterii de către comuniști, în 1917. Teroarea dezlănțuită de aceștia, asasinarea familiei imperiale, confiscarea tezaurului Regatului României adăpostit la Sankt Petersburg în perioada războiului și pretențiile sovietice față de Basarabia realipită României, determinaseră un îngheț total în relațiile dintre cele două țări.

De altfel, Uniunea Sovietică se constituise într-uo permanentă sursă de destabilizare și spionaj pentru România. Conform tezei leniniste a exportului de revoluție bolșevică, frontiera de pe Nistru devenise o zonă de penetrare a agenților Kominternului în țara noastră. De acolo veneau organizatorii grevelor și agitațiilor de stradă, Goldstein și ceilalți atentatori care aruncaseră în aer Senatul, conducătorii rebeliunii de la Tatar-Bunar.

Și totuși, în 1934, ca urmare a influenței nefaste în politica externă a lui Nicolae Titulescu, adeptul unei bizare strategii de cooperare cu Uniunea Sovietică, România încheie relații bilaterale cu primul stat comunist din istorie.

Imobilul Legației Ruse avea să fie evacuat, pentru a adăposti ambasada URSS. În ultimul moment, ambasadorul fostei Rusii Imperiale salva pajura bicefală de pe frontonul clădirii, precum și portretele Țarului Nicolae și ale Țarinei, dăruindu-le Reginei Maria, rudă apropiată a celor doi.

Preluare: Punct News


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Lasă un răspuns