lun. ian. 18th, 2021

Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României

Sfântul Apostol Andrei se pare că s-a născut în anul 6 î.Hr., în Betsaida din Provincia Iudeea, fiind martirizat la 30 noiembrie anul 60 d.Hr., în Patras. Supranumit și „cel întâi chemat”, pescarul Andrei a fost unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus Hristos, fiind frate cu Simon Petru. Evanghelia lui Ioan consemnează că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Iisus, fiind primul dintre apostoli chemați la lucrarea dumnezeiască. Aceeași Evanghelie afirmă că Andrei l-ar fi adus la Iisus și pe fratele său Simon Petru, spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan 1,35-42).

Întrucât tradiția menționează că Sfântul Andrei a propovăduit Evanghelia vechilor traci, creștinându-i, este considerat ocrotitorul României.

Asociindu-l cu o divinitate precreștină, legendele populare spuneau că Sfântul Andrei ar fi fost pus de Dumnezeu stăpân al animalelor sălbatice, îngăduindu-i ca în noaptea praznicului său să dea voie lupilor să mănânce animalele din gospodăriile oamenilor.

Haloween-ul românesc – Noaptea Sfântului Andrei

În mentalul colectiv al poporului român, noaptea Sfântului Andrei rămâne una dintre cele mai terifiante de peste an, atribuindu-se o adevărată dezlănțuire a entităților demonice, în general reprezentate prin strigoi. Este o noapte a puterilor întunericului, iar oamenii nu trebuie să iasă din case, pentru a nu fi atacați de spiritele morților, care iau întruchiparea de lupi sau pricolici. Această noapte conferă puteri uriașe vrăjitoarelor, spiritele morților pot ieși din morminte, iar strigoii se bat în răscrucile drumurilor și în hotarul satelor, după care “încearcă să se ascundă prin casele oamenilor, să pună stăpânire pe sufletele lor”. (Iulia Gorneanu)

Credința în strigoi se pare că a pătruns la noi pe filieră slavă, datând doar de câteva sute de ani. Ea a fost însă cu siguranță adaptată semnificației malefice străvechi pe care această noapte o avea deja în panteonul strămoșilor noștri. Ulterior, în încercarea de a converti calendarul arhaic la rigorile noii religii creștine, Biserica a atribuit acestei zile ca patron pe Apostolul Andrei.

Se pare că în panteonul strămoșilor noștri noaptea de Sântandrei deschidea „lunga noapte de iarnă”, o noapte cât un anotimp, „o noapte-horă, care începea cu alaiul zânelor Crăiasei Zăpezii, Eftepir, și se încheia cu alaiul celui beat de dragoste, Dragobete, în ziua împerecherii păsărilor pădurii”. (Ion Drăgușanul – Datina, Biblia românilor). În mitologia geto-dacilor Aurelia / Eftepir era patroana anotimpului alb, locuind deasupra norilor într-un palat de cleștar, de unde cobora în fiecare iarnă în chip de fulgi de zăpadă, căutându-și iubitul transformat de vrăjitoare într-un mesteacăn. Se credea că la ea ajungeau tinerii morți înainte de nuntă și că în noaptea de Sântandrei începeau cu toții o petrecere care ținea până la începutul primăverii, de Dragobete. Fulgii de zăpadă nu erau decât fulgii căzuți din aripile lor în timpul dansului. (Iulia Gorneanu)

Etnologul Ion Ghinoiu consideră că „sărbătoarea de Ovidenie împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”. Ghinoiu este de părere că Sântandrei ar fi fost la origini o străveche divinitate geto-dacă, al cărui nume s-a pierdut în timp, și care a fost înlocuită de Biserica Creștină cu Sfântul Apostol Andrei, așa cum s-a întâmplat și cu alte divinități precreștine. Aceasta explică păstrarea până azi a unor practici străvechi de aflare a viitorului (soarta, ursita, rodul anului ce vine), acte magice și de divinație, prevestiri meteorologice și astrologice.

Tradiții și obiceiuri de Sântandrei

Pe lângă semnificația malefică a nopții Sfântului Andrei, acesteia i se atribuie și un caracter magic. Ca și în alte nopți de peste an, cerul se deschide, animalele pot vorbi, sufletele morților se întorc acasă, strigoii se adună în cete, vrăjitoarele capătă puteri maxime. Țăranii contracarau puterile răului, dezlănțuite în această noapte, purtând la brâu sau în sân plante apotropaice, punând mărăcini la poartă și usturoi în toate locurile de trecere (ferestre, praguri de ușă, horn). Se ungeau, în cruce, ușile casei și grajdului, geamul și tocul ferestrelor.

„Moșii din satu’ nost puneau în noaptea de Sânandrei mărăcini și spini în prag la căși și grajduri să nu intre moroii, că se credea că vin șî să înțapă…ș-apoi pleacă… da vezi că Satana-i șmecher (sic!) intră pă fereastră ori prin pod…șî face tăt rău…acuma nu să mai pune, că nime nu mai crede…” (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român).

Fetele încercau să-și afle ursitul coborând în noapte de Sântandrei o verighetă şi o lumânare în fântână, pentru a-i vedea chipul oglindit, ori puneau grâu sub pernă pentru a-l visa. La începutul secolului XX, Tudor Pamfile consemna următorul ritual: „Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de Andrei, aduc apă cu gura, apă neîncepută. La turtă se pun în aceeaşi măsură apă, sare şi făină, măsurându-le cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta sa pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul care va veni în vis să-i dea apă pentru stâmpărarea setei ce-i pricinuieşte turta”.

Cei care vor sa afle dezlegarea unor enigme din trecutul lor sau al familiei, trebuie sa ia parte la un ritual bizar în cimitir, unde într-un vas cu apă descântată pot vedea ceea ce s-a petrecut cu adevărat.

La jumătatea secolului trecut, etnologii consemnau existența încă în Moldova a unor petreceri de veghe rituală, pline de veseliei, glume și muzică, un fel de Revelion arhaic românesc, numite “Păzitul Usturoiului”. „Adus de fete în ajunul sărbătorii, pus într-o covată de lemn și păzit toată noaptea de o femeie bătrână, la lumina unei lumânări, usturoiul era „jucat” în mijlocul horei în ziua de Sântandrei, apoi împărțit tuturor celor prezenți. Femeile îl păstrau la icoană tot anul și îl considerau antidot al tuturor bolilor iar descântătoarele îl foloseau la farmece și dezlegări. (Iulia Gorneanu)

Prevestiri

Sântandreiul este un timp al puterilor prevestitoare. Până astăzi s-a păstrat obiceiul ca oamenii să pună boabe de grâu într-o oală cu pământ, la încolțit. Dacă grâul va crește frumos și bogat, tot așa de rodnic va fi anul următor.

În vechime nu-i lipseau acestei zile nici prevestirile meteorologice și astrologice. „Cetitorii în stele” vedeau întregul an ce urma să vină pe cerul nopții de Sântandrei, interpretau semne numai de ei știute și le spuneau oamenilor dacă anul va fi sterp ori roditor, dacă va aduce războaie sau va pune pace între împărății. Din Gromovnicul din Bătrâni aflăm că „în ziua de Sfântul Andrei, adică la 30 ale lunii noiembrie, se umple un vas cu apă și se pune pe masă sau pe un alt loc neted ca să nu se clătească (clatine) nici într-un chip și, dacă apa singură din vas se varsă, închipuie anul ploios; iar dacă apa din vas nu se varsă ci stă în ce chip s-a pus, arată anul secetos.” (Iulia Gorneanu)

Ziua Lupului

Sântandrei este stăpânul fiarelor sălbatice, al lupilor în mod special, iar de praznicul său el le îngăduie să atace animalele oamenilor. În noaptea aceasta lupii se adună în haite, fiind singura dată în an când pot roti capul și își pot vedea coada.

În dimineața de Sfântul Andrei, femeile duc la biserică un colac și două lumânări. Una din ele e destinată rânduielii bisericești, rămânând cu colacul dat preotului. Cealaltă este adusă acasă, o aprind și ocolesc cu ea casa și gospodăria, pentru a proteja de boli și lupi. Tot pentru protecția vitelor de lupi, femeile descântă un drob de sare și îl îngroapă sub pragul grajdului, dezgropândul abia la Sângiorz (Sfântul Gheorghe), când îl frământă în mâncarea animalelor.

În calendarul arhaic, precreștin, Sântandreiul era una dintre zilele în care era cu desăvârșire interzis lucrul. Cei care nu țineau sărbătoarea cădeau pradă bolilor, iar vitele sale cădeau pradă animalelor sălbatice. Nu se mătura, nu se scotea gunoiul din casă și nu se dădea cu împrumut. Din cauza asta, oamenii nici măcar nu îi pronunță numele ca să nu îl invoce sau să se întâlnească cu el peste an. Femeile încleștează dinții pieptenilor, ca să se încleșteze dinții sălbăticiunilor peste iarnă.

de Dobrescu Florin


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Florin Dobrescu

By Florin Dobrescu

Vicepreşedinte la Asociația "Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei", SECRETAR la Fundația "Ion Gavrila Ogoranu"

Lasă un răspuns