joi. ian. 28th, 2021

„Mai Cristi, ce naiba au scris ungurii pe zidurile Garnizoanei?”
O parte din membrii Grupului studenţesc Horea, ieşiseră într-o după-amiază însorită de toamnă la o cafea pe terasa unui băruleţ de pe bulevardul „Mareşal Ion Antonescu”. De mult timp mă tot chinuia curiozitatea ce însemnau zecile de inscripţii în limba maghiară care urâţeau pereţii caselor de pe stradă cu numele mai sus amintit, acestea fiind prezente chiar şi pe o bucată din zidul Garnizoanei Militare. „Bulevardul criminalului de război”, mă lămuri amicul meu care stăpânea destul de bine limba maghiară. “Mergem pe calea legală sau acţionăm haiduceşte”, i-am întrebat democratic pe camarazi, stându-mi cafeaua în gât la aflarea traducerii. După îndelungi dezbateri,( se făcuse deja seară, ne plictisisem de cafea şi trecusem pe ceva mai „tare”), am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să „combinăm” cele două căi, adică să informăm instituţiile ce avem de gând. Regulamentar am trimis trei adrese, către Primărie, Prefectura şi Poliţie, prin care anunţăm că vom elimina „inscripţiile denigratoare la adresa eroului roman, Mareşalul Ion Antonescu care deteriorează arhitectura spaţiului urban şi aduc atingere simbolurilor naţionale”. Problema era veche în oraş, cam de când cei de la Vatră Românească şi de la Asociaţia Veteranilor de Război au vrut să-i ridice Mareşalului o statuie la intrarea în bulevard. Bineînţeles că nu au primit aprobare de la primarul ungur, care era în relaţii excelente pe filieră UDMR cu tovarăşul Iliescu Ion, pe atunci preşedinte, cu probleme grave la “mansardă”, ca şi acum de altfel, fiind „hăituit” de legionari, fascişti şi alte “lighioane “ asemănătoare. Ne-am interesat mai apoi şi de situaţia bustului, mai exact dacă acesta este gata. Comandantul Garnizoanei ne-a trimis la Vatră Românească de la care am aflat că este finalizat, dar că nu poate fi amplasat:”Domnul Iliescu nu este de acord, nu putem face nimic”. “Ne asumăm noi responsabilitatea acestei operaţiuni”, le-am replicat naţionaliştilor ardeleni, care dealtfel erau plini de bune intenţii…”spuneţi-ne unde este statuia, o luăm noi de acolo, nici nu trebuie să o atingeţi, o transportam până la soclu şi o amplasăm cu ajutorul unei firme de construcţii”. „Mai vedem, oricum, vom mai face demersuri…” Cu „speranţa” că „domnul” Iliescu va scăpa de fantomele fasciştilor, am ieşit din sediul Vetrei Româneşti care, pe atunci în Tg Mureş juca cărţi grele, atât economic cât şi politic. “Fraţilor, bustul nu-l putem amplasa, mai bine zis nu-l putem la naiba, fură de la naţionalişti…asta e, dar în schimb de câteva găleţi de var putem face rost”. Ne-am adunat iniţial vreo 10 inşi, dar la vederea a două echipaje de poliţie şi a unui grup cam măricel de unguri pletoşi şi slinoşi , am rămas patru…cu tot atâtea găleţi de var. Prima bidinea am dat-o lângă şi pe zidul garnizoanei, acolo unde era cel mai mare grafiti. Am simţit că plămânii mi se umplu de aer proaspăt, apoi am trecut cu toţii la curăţarea pereţilor caselor particulare, care în marea lor majoritate erau locuite de unguri; în acel moment slinoşii “veseli” au devenit gălăgioşi, începând să strige că nu avem voie să le murdărim casele…”Nu e bine la voi, aveţi mai grijă că nu au trecut decât cinci ani de la bătaie la voi”, referire directă la măcelul din martie 1990. La auzul limbii române stâlcite, am prins un mai mare avânt, şi am luat la “bătaie” toate imobilele, arzând cu var rând pe rând, porcăriile ungureşti. Ultima clădire de pe bulevard era casa în care a locuit la un moment dat Avram Iancu, deasemena profanata de mâinile celor de alt sânge. Lângă ea se afla grupul compact de unguri, în faţa căruia, noi cei patru nu cred că am fi avut nici un succes. Cele două echipaje de poliţie, care între timp se înmulţiseră, culmea se îndepărtaseră de noi. În acel moment, Dumnezeu mi-a mai spus încă odată că această ţară se numeşte România: porţile Garnizoanei Militare Mureş s-au deschis şi două companii de soldaţi au început să bată pas de defilare cântând „Deşteaptă-te romane”. “Măi băieţi, nu v-am spus că astăzi avem program în oraş?”, mi-a şoptit făcându-mi cu ochiul comandantul de batalion… Cei de alt sânge au tăcut din nou, la fel cum aveau să facă şi câteva luni mai târziu când aceeaşi studenţi instalau un suport de lumânări lângă statuia lui Iancu Avram din centrul oraşului. Eroii ne-au mângâiat atunci pe creştet, şoptindu-ne că va fi bine…cât timp porţile garnizoanei se deschid spre Neam.

de Mihai Tirnoveanu


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook 

Mihai Tîrnoveanu

By Mihai Tîrnoveanu

Doctor stomatolog, jurnalist, președinte al Asociației "Calea Neamului", vicepreședinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș

Lasă un răspuns