Lidia Grosu: “Claudiu Dumitrache sugerează contopirea cu așa-numitul ireal care este cel mai real spațiu aerian…”

Fără anume interdicții, ni se propune exersarea planării într-o lume paralelă celei telurice – poezia lui Claudiu Dumitrache.

Mă întreb dacă am fi suficient de pregătiți pentru a auzi chemarea din această dimensiune întru cucernicie: „Aud o pasăre măiastră,/Mă cheamă-n lumea împărătească./Eu stau în patul de pământ,/ Nu pot zbura şi mor curând… (Chemare).

În acest spațiu, pe care chiar l-ai putea considera al tău, „acasa ta” („Acasa mea e numele ce-l am”, zicea Nichita Stănescu), spre deosebire de acel în care te afli temporarul mirean, ai obligativitatea, după poet, de a studia un alt limbaj decât cel cunoscut – al menirii, unul perceput catharsis, ce i-ar scoate pe urmașii lui Adam și Eva (văzuți și „Slujitorii lu Apollo”) din uitarea în care zac. Stagnare hărăzită de cotidianul-mormânt al celor înălțătoare, ieșirea din această stare ne este propusă prin însuși consimțământul de a auzi ceea ce ni se propune ascultării: „Sunt aproape mort acum, / Miros tămâie şi mult fum. / Totuşi mai aud ceva, / Ani lumină, vocea ta…(Chemare)”.

Claudiu Dumitrache, portret in creion

Aflat în căutarea a niște răspunsuri, eroul liric este cel care nu se pierde în fața Lui, justificându-și tendința spre perfecțiune printr-o continuă autoevaluare și remodelare: „…Și cântând, țipând la mine, / M-am izbit sărman de Tine. / Întru basm cu Dumnezeu, / În copilărie, eu. / Tâmplele s-au mai mărit, / Fruntea s-a mai încrețit. /În apus și răsărit, /Împlinit cânt, împlinit” (Împlinit).

 Om de artă care leagă artele între ele cu firul gândului ce-și pretinde Everestul său în escaladarea munților abrupți ai îndoielilor de a-l atinge („… Doamne… /de ce mă laşi singur printre străini? / Ei nu mă iubesc, nu mă înţeleg şi nu mă vor…( Ești tu, Lucifer?), pentru acest deziderat, întru a fi supus realizării, autorul are un remediu recunoscut ca și prorpiul zbucium – întru înțelegerea sinelui și dezbrăcarea acestuia în fața propriului ochi interior vigilent. La remodelarea ființei trudind Însuși Atotputernicul, care intonează desăvârșirea dintr-o lume a îngerilor Almei Yamazaki ce dispun libertatea în spațiile aeriene, Claudiu Dumitrache sugerează contopirea cu așa-numitul ireal care este cel mai real spațiu aerian în care îți simți libertatea zborului: „Nu mai vreau în homosferă, / Mă simt străin, mă simt hienă. / Vreau măcar un pic de vid, / Să mă bucur, să mă sting”. (Gaze). „Slujitorii lui Apollo” este un poem-manifest în care apar distinct rigorile impuse indirect pământeanului de către divinitate. Eroul liric propune într-o manieră filosófico-meditativă înțelegerea lumii în care a fost trimis la nașterea sa omul, nu în calitate de vizitator obișnuit, ci de demn misionar care ar disemina lumina ce i s-a încredințat.

Însuși numele Apollo semnifică legătura temeinică între generații prin trăirea Frumosului, valorificarea artelor, axarea pe creație și explorarea valorilor moral-estetice întru evitarea „utopiei și dezastrelor templului inimii”, dar și a zădărniciei clipei prin „căutarea în temple mari a visului unor secundari”.
Omul, în procesul său de formare, este obligat să rămână un luptător pentru „mărețe fapte”, „într-o liberă visare”, să apeleze „dragostea votivă” prin care memoria timpului să rămână trează –  în caz contrar, este amenințat de mlaștina unei triste realități cu o „absurditate de legi prost interpretate”. Și deoarece „ nu-i sufletul de vină (pentru că) e divin, e rădăcină”, rămâne ca: „…Îndrăzneala cine-o are s-o ridice în picioare,/ Să aprindă torţa şapte, să triumfe peste noapte.”

„Slujitorii lui Apollo” sunt și slujitorii lui Dumnezeu în numele asigurării unui viitor mai bun pe Planeta Albastră. Lucrarea este mai mult decât un crez poetic, poetul Claudiu Dumitrache desemnându-l pe fiecare cititor responsabil de viața sa de aici pentru a reveni, împăcat cu sinele, ACOLO, deoarece viața este un dar ce necesită dăruire în numele menținerii inepuizabilității tezaurului național și cel al lumii: „Orice suflet ce se naște, fără a ști ce vreme îl paște, / Poate sta închis la poli, fără noapte, fără zori. / Curcubeul în lumină, totdeauna stă pe cer, / Întorcând întreaga lume la Apollo, la echer.”

Cronica UN CREZ POETIC ȘI O DESEMNARE – Lidia Grosu, ziarul Literatura și Arta , nr 18, 2021.


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Lasă un răspuns