Testamentul politic a lui Nicolae Iorga (9)

         „Vom atrage atenţia şi asupra repulsiei pentru omagiu pe care o arată toţi domnii pe rând. Pentru refuzul de omagiu şi de tribut se luptă şi cade Litovoi. Pentru acelaşi motiv Basarab provoacă intervenţia militară a regelui Ungariei care e zdrobit la Posada în 1330. Războiul lui Vlaicu-Vodă cu Ludovic cel Mare e adus, nu numai de chestia Vidinului, dar şi de aceleaşi griji pentru drepturi feudale ale regatului vecin. Pe cât ţine de mult suveranul să afirme aceste drepturi, fie şi cu preţul unor cesiuni teritoriale sub formă de feude, – Făgăraşul şi Amlaşul –, pe atâta de mult, profitând totuşi de aceste cesiuni, domnii noştri caută să scape de datorii feudale. Dacă le primesc în declaraţiile făcute regelui, în actele latine date pentru ştiinţa lui, ei nu ştiu în diplomele interne de altceva decât de autocraţia lor «cu mila lui Dumnezeu»”(17).

      „Şi aceeaşi privelişte o prezintă Moldova. Ea începe prin ruperea unei legături feudale, pe care de repetate ori regele Ludovic cată s-o înnoade din nou. Pentru refuzul de omagiu regele Sigismund pătrunde până la Hârlău şi se mulţumeşte cu această formă de atârnare. Până la Ştefan cel Mare nu o dată Ungaria face încercări în acest sens, aici ca şi în Ţara Românească. Acelaşi lucru îl cer polonii de la domnul moldovenesc, în care se îndărătnicesc a vedea un simplu palatin». Şi, când Ştefan cel Mare se pleacă la sfârşit înaintea regelui Casimir la Colomea, el o face cu sfâşierea de inimă a unui sfârşit de tragedie, pe când regele, poruncind să cadă pânza cortului în care se săvârşea acest act politic de mult dorit, arată solemn valoarea pe care i-o atribuia. Şi de ce această repulsie faţă de forme în cari, fără umilinţa nimănui, trăise veacuri întregi tot Apusul, regele Angliei disputând cu înverşunare provincii regelui Franciei fără să se gândească, un moment măcar, în toiul luptei, la ruperea unor legături de vasalitate cu învinsul suzeran, în care el vedea numai o firească tradiţie de drept? Şi aceasta atunci când în Balcani actele de închinare se fac fără nici o jignire, craii sârbi îndeplinindu-le cu plăcere, în formă de sărutarea gurii şi a pieptului, căutând astfel de legături şi cu împăraţii apuseni în trecere. Pentru că, între imperialismul cu bază antică al Bulgariei, între semifeudalismul sârbesc şi feudalitatea deplină a Ungariei şi Poloniei, ţinuturile româneşti se organizaseră în forma statului modern, care nu suferă atingerea drepturilor de suveranitate absolută fără care nu poate exista. De aceea legătura cu turcii, numită numai abuziv «suzeranitate», dar care consista în simpla datorie de tribut şi ajutor armat, care era în tradiţiile chineze ale lui Ginghizhan combinate cu prescripţiile Coranului faţă de învinşi, a fost primită cu bucurie. Iar Ardealul lui Sigismund Báthory, moştenitor al tradiţiilor lui Sigismund împăratul şi Matiaş Corvinul, refăcea la 1595, în dauna lui Mihai Viteazul şi lui Ştefan Răsvan, nexul perfect al vasalităţii, înnoind o tradiţie care şi astăzi formează baza tendinţelor de expansiune, medievale în esenţă, ca şi tot dreptul de stat al maghiarilor, ale regatului unguresc”(18).

      Autor: Radu Mihai CRIŞAN, Nicolae IORGA. TOTUL PENTRU HRISTOS!, Ed. Cartea Universitară, București 2006, p. 22-24

______________________________________________

17. Ibidem, pag. 61

18. Ibidem, pag. 61, 62