Raportul dintre om şi Dumnezeu

            Datoriile faţă de Dumnezeu îşi trag întreaga substanţă, autoritate şi importanţă din relaţia omului cu Dumnezeu. Relaţia omului cu Dumnezeu este specificul Moralei creştine şi prezintă o importanţă centrală pentru întreaga vieţuire, deoarece de această relaţie depind atitudinile morale precum şi ţinta spre care se îndreaptă eforturile omului pe drumul asemănării cu Dumnezeu. Pentru om, Dumnezeu este o existenţă personală presantă în sensul că valoarea şi sensul vieţii îşi au temeiul şi ţinta în Dumnezeu. Pentru om, Dumnezeu nu este o idee, ci existenţă personală, iar relaţia omului cu Dumnezeu este o relaţie existenţială.

      S-a spus că relaţia omului cu Dumnezeu constituie mai mult religia şi că relaţia cu semenii şi cu sine proprie constituie morala. Relaţia omului cu Dumnezeu are aceeaşi importanţă centrală şi pentru religie, dar şi pentru toate compartimentele acesteia. Religia este raportarea omului la Dumnezeu şi trăirea acestei raportări pe plan intern prin sentimentul dependenţei faţă de infinit şi prin acte externe  (de credinţă – cunoaştere), acte morale (Morala) şi acte liturgice (cultul). Religia însumează în conţinutul ei şi doctrina şi morala, dar şi cultul. Este total neavenită obiecţia că numai de religie ar ţine relaţia omului cu Dumnezeu. În relaţie cu Dumnezeu omul se găseşte şi atunci când este în relaţie cu creaţia, pentru că Dumnezeu e Creatorul şi Proniatorul a tot ce există. Pentru Morală Dumnezeu nu este doar o realitate supremă pe care o contemplăm, ci este Binele suprem, absolut, înţeles ca existenţă personală. Numai o existenţă personală atrage pe om; numai Binele suprem poate ţine încordată foamea omului după absolut. Lucrurile finite sunt repede satisfăcute. Numai persoana se prezintă omului ca o sursă inepuizabilă de sensuri şi valori spre care acesta simte atracţia.

      Binele absolut e identificat cu Dumnezeu şi el explică specificul Moralei creştine – acel „trebuie” (ce trebuie, cum trebuie, când trebuie făcut, spre a ne mântui). Acel „trebuie” e specific vieţuirii creştine, fără el nu-şi putea avea justificarea imperativul decât de la o persoană absolută care întruchipează binele. Identificarea binelui cu Dumnezeu explică de ce întreaga vieţuire creştină are o singură ţintă: dobândirea unei cât mai mari asemănări cu Dumnezeu. Dobândirea asemănării cu Dumnezeu presupune atât relaţia verticală cu Dumnezeu cât şi relaţia orizontală cu semenii, întrucât omul nu este o existenţă atotsuficientă, ci o existenţă deschisă spre alte existenţe personale. Dar Dumnezeu, ca Binele absolut, nu numai că porunceşte şi atrage, ci dă acel accent de imperativ absolut întregii vieţuiri creştine, dă accent de imperativ relaţiei însăşi cu Dumnezeu, explicând astfel cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), sau         „Eu sunt viţa,voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Cel ce ne întăreşte în această relaţie cu Dumnezeu este tot Dumnezeu Însuşi, căci El, chemându-ne la comuniune cu Sine, ne dă şi puterea de a i ne deschide Lui şi de a putea păşi spre El. Sfântul Pavel sintetizează această dublă chemare şi putere pe care ne-o dă Dumnezeu: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte!” (Filipeni 4, 13). Slăbirea relaţiei cu Dumnezeu micşorează forţele morale ale omului, atât puterea de atracţie, dar mai cu seamă tensiunea după Dumnezeu.

    Dumnezeu, ca Binele absolut, este ţinta supremă spre care trebuie să se îndrepte viaţa morală a creştinului: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 48). Vederea lui Dumnezeu, posesiunea Binelui absolut este ţinta ultimă a vieţuirii creştine. Acestei ţinte finale omul este obligat să subordoneze întreaga viaţă şi toate preocupările lui. Relaţia cu Dumnezeu este o relaţie fundamentală şi de importanţă centrală pentru mântuire şi vieţuirea cotidiană. Creştinul nu vrea să se simtă niciodată de unul singur, ci în atracţia ţintei supreme – Dumnezeu. Tensiunea după ţinta supremă comandă actele şi atitudinile morale ale creştinului şi dă sens tuturor eforturilor omului. Într-un cuvânt, pentru Morala creştină relaţia omului cu Dumnezeu are o importanţă centrală, fiind o relaţie existenţială. Aceste considerente justifică de ce între Morală şi viaţa liturgică (cultul) este o foarte strânsă legătură. Relaţia cu Dumnezeu o trăim în actele cultului, dar substanţa şi motivaţia lor vin din învăţătura şi fapta morală.

Autor: Pr. lect. dr.  Leontin Popescu, Curs de Teologie Morală Ortodoxă pentru anul al IV-lea, Galaţi 2005, p. 7-8

Faci un comentariu sau dai un răspuns?