Câteva rânduri despre artele marţiale româneşti

  A. Prin arte marţiale se înţeleg, de obicei, două lucruri diferite: sporturile de luptă şi artele marţiale propriu-zise.

Deosebirea dintre aceste două categorii constă în faptul că ultima categorie este alcătuită din discipline ce au ca scop pregătirea pentru lupta reală pe viaţă şi pe moarte. Totuşi, aici vom folosi termenul în înţelesul său mai larg, dublu.

B. Orice popor implicat în lupte dezvoltă forme de pregătire în arte marţiale. Termenul (latin) se răspândeşte în Europa medievală cu referire, în primul rând, la Scrimă şi alte arte marţiale apropiate. În engleză s-a preferat multă vreme termenul de “arts of war”. (In)Cultura de cinema îi face pe mulţi să confunde artele marţiale – atestate în Antichitate şi la Traci, Romani, Sciţi, Egipteni, Greci, Germani, Celţi etc. – cu o categorie particulară, artele marţiale extrem-orientale (chinezeşti, nipone, coreene etc.).

C. Românii au (aveau) o moştenire marţială extrem de bogată, distrusă sistematic de clasele politice ale ultimilor 300 de ani.

Dacă în vremea lui Dimitrie Cantemir (1711) toată Moldova era împărţită între cete (şcoli) de Căluş, care practicau această artă marţială “cu sabia goală în mână”, 100 de ani mai târziu, dezarmaţi, căluşarii “joacă”, asemenea copiilor, cu bastonul. În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

Câteva din clasele fundamentale de arte marţiale româneşti sunt următorele:

a) Sabia, spada, rapierul şi alte asemenea arme.

Dacii foloseau în general săbii drepte, precum cele de tip scitic (achinaches – akinakes) ori celtice. În zona Ţării Haţegului şi împrejurimi se dezvoltă o formă specifică de sabie, curbă, cunoscută astăzi şi sub numele de “dacă” (falx, dacian falx). Suntem îndreptăţiţi să credem că ea corespundea şi unor forme marţiale particulare (unele impuse de caracteristicile armei). Se pare că ea se trage din rhomphaia, sabia tracică sudică, de care se deosebeşte prin lama mai scurtă şi mânerul (mult) mai lung. Şi această ultimă armă apare şi la nord de Dunăre.

Celţii foloseau săbiile cu mare plăcere. Ele sunt folosite şi de sciţi, mai ales în luptele unul la unul, chiar dacă în bătăliile lor baza erau arcurile.

Felurite săbii – mai ales scurte, pentru infanterie – sunt folosite şi de Romani. Aceştia vor prelua şi formele de săbii, şi formele de arte marţiale corespunzătoare acestora, de la Etrusci, Gali (Celţi), Traci etc.

În secolele IV-V aceste forme se cristalizază în mai multe linii fundamentale de sabie lungă şi scurtă.

Românii păstrează multă vreme sabia ca arma fundamentală şi ca semn prin excelenţă al omului liber. Orice familie românească avea pe perete, chiar şi până în perioada interbelică, măcar o sabie (şi un arc, sau altă armă de distanţă).

Scrima este una din artele marţiale acceptate oficial şi practicate ca atare încă în secolul al XIX-lea. În special în forma de scrimă pentru duel şi cea sportivă. Sabia de război este practicată mai ales de cavalerişti, dar şi de ofiţeri (alături de cea de duel). Pentru ei sabia rămâne, până în primul război mondial, o armă esenţială (de obicei ofiţerii erau înarmaţi cu un pistol şi o sabie).

Forme de luptă cu sabia au parte, şi la Români, de influenţe masive din Europa şi Asia, dezvoltându-se în linii xenofile (care păstrează linia unor şcoli străine – franceze, germane, ruseşti, spaniole etc.) sau proprii.

După desfiinţarea Armatei Regale, unele linii de luptă cu sabia se păstrează, sub supravegherea Securităţii, şi după invazia sovietică. Printre altele, datorită faptului că însăşi U.R.S.S. păstra formele militare de scrimă (inclusiv cu baioneta).

b) Lupta cu ghioaga.

Aceasta este o formă de luptă excepţională, tipic românească. Ghiogarii erau o elită militară. Domnitorii Moldovei au avut, secole de-a rândul, o gardă personală (aflată între 100 şi 200 de luptători) de ghiogari.

Ghioagele erau făcute din lemn special, pregătit ani de zile. Capătul era gros şi adesea ghintuit cu ţinte de bronz ori oţel. Uneori o fâşie de bronz ori oţel era ţintuită, cu multă iscusinţă, de-a lungul armei, dându-i o rezistenţă şi mai mare. Ghiogarii dispar în cea mai mare parte în epoca fanariotă. Există sate în care se păstrează fragmente din tradiţia acestei străvechi arte marţiale.

c) Lupta cu bâta.

Ca şi lupta cu sabia sau formele de trântă, lupta cu bâta a cunoscut foarte multe forme la Români.
Bâtele erau, în mare, de două dimensiuni:
– “scurte”, care ajungeau până în capul pieptului;
– “lungi”, având cel puţin înălţimea proprietarului (de obicei fiind mai înalte, în jur de 1 stânjen*).
Cea mai cunoscută – şi încă păstrată pe alocuri – este “lupta ciobănească” [cu bâtele], în care se foloseau mai ales bâte lungi.
Existau şi sporturi ieşite din luptele cu bâta, una dintre ele fiind oina.

d) Lupta cu cuţitul.

Până în secolul al XIX-lea existau în primul rând anumite cnezate/voievodate/jupanate săteşti româneşti în care lupta cu cuţitul era o parte a vieţii de fiecare zi. În zone precum Bosanci (Bucovina), Oaş (Maramureş) ş.a.a. tradiţia se păstrează până astăzi. Asemenea practicii unor şcoli de scrimă din Germania şi Franţa, care socoteau o mare cinste cicatricele provocate de luptele la care luau parte adepţii, şi în aceste zone cicatricile de cuţit sunt socotite ca o formă de bărbăţie, maturitate, curaj.

În secolul al XIX-lea dezvoltarea mahalalelor face să apară o nouă clasă de cuţitari, axată nu pe îndemânare în folosirea armei, ci pe întrebuinţarea ei pentru teroare sau crimă. Termenul de cuţitar devine peiorativ.

Nu a existat până acum nicio preluare sistematică, oficială, a tehnicilor populare de luptă cu cuţitul.

e) Lupta cu lancea şi/sau suliţa (lungă).

Sunt arme străvechi, atestate încă din Preistorie. Şi folosite în Antichitate în toată Eurasia şi în nordul Africii.  De la luptătorii din Botoşani la cei din Apuseni, foarte mulţi sunt Românii care au folosit “coasa de luptă” şi alte forme de lance sau suliţă lungă. Coasa de luptă era o coasă relativ obişnuită, doar că lama se putea pune şi în lungimea lemnului, nu doar perpendicular pe acesta. La o lungime a lemnului de cca. 1 stânjen*, adăugarea în lungime a fierului dădea armei o eficienţă înfricoşătoare. (Desigur, existau şi coase de luptă cu o prăjină mult mai lungă.) De la uciderea urşilor sau mistreţilor şi până la război, acestă formă de lance a fost mult folosită de Români în trecut.

Lancea – sau suliţa lungă – obişnuită avea fierul în chip de frunză de salcie. Se adăugau adesea “opritoare”, bare de fier sau oţel laterale, care împiedicau lancea să intre prea mult în victimă.

Halebarda era un fel de lance având capătul într-o formă complexă, precum aceea de topor sau altele asemănătoare. Era folosită mai ales de trupele orăşeneşti, gărzi etc. Modelul era, de obicei, venit din Apus.

Coasa de luptă, în afară de rostul său în răscoale sau războaie, era o apărare în faţa atacului unor fiare la vremea cositului.

Vânarea mistreţilor, cerbilor, bourilor, zimbrilor sau bivolilor sălbatici şi altor animale mari, dacă nu se făcea cu arcuri mari – practică mai rară, dar nu foarte rară – se realiza cu lancea sau suliţa lungă.

Existau şi vânători obişnuiţi cu folosirea unor suliţe scurte (de origine romană) pe care le aruncau cu mare iscusinţă.

f) Tragerea cu arcul.

Aceste arte marţiale au rădăcini extrem de vechi. Sciţii, Tracii, Galii şi Romanii aveau toţi trupe naţionale dedicate arcului.

Până în secolul al XIX-lea Românii au practicat mai multe forme de tragere cu arcul.

Vânătoarea cu arcul a cuprins
– vânatul mic “de pământ” (iepuri, vulpi, nevăstuici etc.)
– păsările mici (prepeliţă, ieruncă, potârniche etc.)
– vânatul iute (căpriori, cerbi, capre negre etc.)
– vânatul mare (mistreţi, urşi, bivoli sălbatici etc.)
Românii foloseau mai ales arcul scitic (pe nedrept numit de unii “mongol”), dar şi alte forme de arc. Precum în cazul sabiei, şi în arta tragerii cu arcul au fost primite – şi date – nenumărate influenţe.

În multe locuri folosirea arcului era nu doar o tradiţie de familie, ci una regională. Rivalitatea dintre arcaşii de Orhei şi, respectiv, de Soroca, este celebră. Existau şi alte grupuri de arcaşi – precum arcaşii călare din Tigheciu sau pedeştri cei din bălţile Dunării – în toată Românimea.

De asemenea, existau mai multe forme de tragere cu arcul la ţintă, mai ales din trapul sau galopul calului. De la sfârşitul secolului al XIX-lea tragerea la ţintă fixă devine tot mai mult singura acceptată de autorităţi. Astăzi, deşi permisă în ţările normale, vânătoarea cu arcul sau arbaleta este cu totul interzistă în România, formele tradiţionale de tragere cu arcul nu se mai practică, iar statul dispreţuieşte făţiş această formă străveche de cultură românească.

g) Lupta cu mâinile libere.

Cea mai cunoscută este linia de forme de luptă numită “trântă”. Există mai multe feluri de trântă românească. Există trânta obişnuită, există trânta ciobănească etc. Pe scurt avem următoarele linii:

1. Trânta voinicească avea o serie de limite şi a fost practicată până în anii ’90, inclusiv în cadru oficial (Campionatul Naţional Sătesc de Trântă). Nu folosea piedici. Erau permise apucările, strangulările din picioare, aruncările. Cel pus primul la pământ era socotit învins. Lupta nu se ducea la sol.

2. Trânta propriu-zisă, numită şi trânta ciobănească, se dădea până la imobilizarea adversarului. Orice procedee de prindere, aruncare (“proiectare”), presiune/forţare a încheieturilor, răsucire, strangulare etc. erau permise. Nu erau permise loviturile. (gen judo)

3. Harţa sau bătaia adăuga la procedeele din trânta ciobănească şi loviturile – cu cotul, palma, pumnul etc. -, singurele limitări fiind ochii, gâtul şi zona inghinală. (gen jiu-jiutsu)

4. Trânta oltenească, trânta în cruce, trânta ciobănească în cruce (acestea două pleacă dintr-o prindere “în cruce” făcută de cei doi), harţa sau bătaia pe cete şi alte asemenea variante.

O formă de trântă voinicească a fost practicată în România până în anii 90, când s-a renunţat la ea. În Republica Moldova încă se practică, având statutul de sport naţional.

Lupta cu pumnii s-a practicat şi ea, dar numai din secolul al XIX-lea – sub influenţa şi forma box-ului – apare ca practică de sine stătătoare. De obicei era parte din “harţă” sau “bătaie” (litera g), punctul 3. din mica noastră listă).

h) Alte practici marţiale.

Aruncarea cu praştia, lupta cu toporul ori securea, folosirea laţului – de pe jos ori călare -, lupta cu îmblăciul, Drăgaica (în trecut “jucată”, asemenea Căluşului, cu săbii scurte, cu cuţite sau cu bâte scurte – sucitoare -), lupta cu furca şi alte asemenea forme au existat de asemenea. Pentru unele dintre ele avem mai multe mărturii şi se păstrează şi astăzi unele forme (ex.: Drăgaica). Altele sunt în întregime uitate (aruncarea laţului, lupta cu îmblăciul etc.). Lupta cu biciul avea şi ea mai multe forme, unele tipic româneşti, altele de influenţă mongolă (astăzi dispărute).

Aceasta este doar o listă generală a artelor marţiale româneşti mai vechi şi mai noi. O listă modestă, cu rol de informare, fără pretenţii academice. După cum spune cuvântul străbun, cine ştie mai bine, mai bine să facă.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

————————————–

* 1 stânjen = 2,23-2,26 m

P.S. Am etichetat aici pe cei pe câţiva prieteni pe care i-am crezut interesaţi de postare. Le cer iertare atât celor care nu ar fi vrut să fie etichetai (pot şterge eticheta), cât şi celor care ar fi vrut să fie etichetaţi şi nu i-am etichetat…