Ducii din Dacia nord-dunăreană în secolele IX-XI

  Mai toată lumea a auzit de ducii sau voievozii Gelu, Glad şi Menumorut. Altul, mai puţin cunoscut, este Ducele Salanus. Mai târziu sunt amintiţi şi alţi duci sau voievozi din Dacia nord-dunăreană, dar ne vom opri la cei dintâi amintiţi. Şi care marchează o trecere foarte importantă pentru istoria Românilor, dar şi a Ungurilor şi a altora.

Ce înseamnă totuşi, duce?
Cuvântul este roman (dux) şi desemna conducătorii militari ai unei provincii din Romania. Tradus de Slavi sub forma de voievod, el va desemna în timp conducătorii locali – cu atribuţii largi – aflaţi sub suzeranitatea unui rege (rex) sau împărat (imperator).

În aceste condiţii, de unde vine numele de duci sau voievozi – în izvoarele medievale apar amândouă variantele – pentru Gelu, Glad şi Menumorut? Cine era suzeranul acestora? Ţineau de un rege, sau de un împărat? (Şi de care anume?)

Lămurirea – foarte categorică – vine dintr-o scrisoare a lui Menumorut, păstrată în cronicile maghiare. Iat-o:

„Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele“

Textul, extrem de clar şi de categoric, a fost destul de mult neglijat în istoriografie în acest punct. Evident, Ducatul lui Menumorut sau, după forma încetăţenită, Voievodatul lui Menumorut era parte a Romaniei medievale! Împăratul de la Constantinopol era împăratul lui Menumorut şi al supuşilor lui. Putem să extindem oare această legătură şi la celelalte ducate – conduse de Salanus, Gelu sau Glad?

Este evident că trebuie să acceptăm aceeaşi legătură şi pentru celelalte ducate/voievodate, pentru motive evidente: sunt ducate (voievodate), se află pe acelaşi nivel cu Ducatul lui Menumorut, sunt “schismatice” până la supunerea lor de către Ungaria “apostolică” şi nu sunt nicio clipă revendicate de altă ţară. Altfel spus, nu găsim nicio menţiune care să arate vreo suzeranitate ungurească – sau de altă factură – asupra acelor ducate, tratate unitar de către cronicarii unguri.

Adăugând la aceste fapte şi pe aceea a creştinării ortodoxe a primilor Unguri, a legăturii bisericeşti a primilor Unguri creştini cu Constantinopolul – nu cu Roma!! – devine evident că de la sosirea lor în Panonia Ungurii au intrat în contact cu ducate care ţineau de Constantinopole.

Hartă a Romaniei la Dunăre; formaţiunile statale locale; ca urmare a secolelor de migraţii,conducerea politică este majoritar străină şi în teritoriile majoritar româneşti; excepţiile mari sunt în Munţii Pindului şi alte zone muntoase sudice, precum şi în Dacia nord-dunăreană, unde se formează treptat o pătură politică româneascăDucatele şi alte state din Dacia nord-dunăreană sec. IX-XIIIRaporturile dintre Constantinopol şi formaţiunile din Răsăritul Carpaţilor, evidente pe plan comercial şi religios, sunt încă foarte neclare la nivel politic

Legătura dintre aceste ducate nord-dunărene şi Constantinopol a fost asemănătoare celei care există mai apoi între Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – şi Constantinopole. Este vorba în primul rând despre o suzeranitate formală, cu fundament religios şi cultural, cu implicaţii economice – în primul rând pentru negustorii greci – şi cu puţine implicaţii militare şi administrative.

O situaţia similară există şi între Constantinopole şi Trapezunt, ajungându-se chiar ca acesta din urmă să se proclame chiar “imperiu” – tot sub o familie împărătească din Constantinopole şi păstrând legătura cu acesta.

Ducii sau voievozii din Dacia nord-dunăreană păstrează legătura cu Constantinopolul în ciuda opoziţiei ungureşti. Coroana Ungară, subjugată de Papalitate, încerca să subjuge Papalităţii şi pe ortodocşii din jur, de la Sârbii din nord-vestul Iliriei – deveniţi prin catolicizare Croaţi – şi până la Românii, Cumanii, Pecenegii etc. din Dacia nord-dunăreană. Legătura cu Constantinopolul era nu doar o garanţie a păstrării Credinţei Creştine în faţa răstălmăcirilor imperialiste papale, dar şi a unui sprijin – oricât de firav, mai mult decât nimic – în păstrare identităţii naţionale şi a speranţei refacerii României adevărate, de limbă română. Acest ultim aspect explică şi rezerva prelungă a Constantinopolului grecizat şi grecizant faţă de Românii de pretutindeni, adevăraţii moştenitori şi cetăţenii ai Ţării uzurpate de Greci.

Este de observat faptul că această realitate indubitabilă – a legăturii directe între ducii nord-dunăreni şi împăratul de la Constantinopole este sistematic ignorată de hărţile şi atlasele referitoare la epoca respectivă, ba chiar şi de foarte multe lucrări istorice.

o hartă corectă politic imperiul bizantinin sec IX-XI.jpg

Pentru Greci(i extremişti), această falsificare este absolut necesară pentru două motive fundamentale ale propagandei ultra-naţionaliste: (1) revendicarea strict pentru Greci a Constantinopolui şi Romaniei constantinopolitane şi (2) ruperea Românilor sud-dunăreni – şi mai ales din Grecia de astăzi – de Românii nord-dunăreni. Pentru vechii Occidentali, această falsificare făcea parte din (1) revendicarea moştenirii romane, mai ales la nivel de statalitate şi drept, care presupunea negarea sistematică a legăturii dintre Romania constantinopolitană şi Romania străveche (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanus) şi (2) procesul de supunere (forţată) faţă de Papalitate a Românilor şi altor naţiuni ortodoxe; pentru supunerea Românilor era – şi este – esenţială ruperea de Constantinopole şi de Romania constantinopolitană. Din nefericire pentru adepţii acestor ideologii, izvoarele istorice sunt clare: Dacia nord-dunăreană, împărţită între felurite ducate şi alte formaţiuni statale – hanate, cnezate, judeţe etc. – ţinea totuşi de Romania constantinopolitană, cel puţin de jure, formal, dar şi cultural şi religios, păstrând amintirea Ţării străbune şi nădejdea unei reveniri peste vâltorile Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Lasă un răspuns