Sonet răzvrătit

Tu, un expeditor iertător
Vărs o lacrimă pe-un plic.
De când mi l-a înmânat
poștașul,
mi-e teamă să respir.
Știam ce-mi scrii…
Inima mi-a zdobit.
S-a făcut mii de țăndări.
Îmi este cald și-mi este frig.
Transpir.
Sunt tot…emoție.
Îl țin în mâini și tremur.
Te-am părăsit
și am greșit.
Greșala mea cât luna.
O pală falsă de-adiere
mi-a furat gândul, mintea.
M-a luat cu ea,
lâsându-te-ntre plânsuri.
Nu pot citi ce tu mi-ai scris.
Sunt vinovat.
Nu merit nici chiar
timbrul.
O oră, o zi, o noapte
m-am transformat în flutur.
Falsa adiere mă tot striga
să zbor cu ea
prin zări, pe câmpuri.
M-au încolțit în amăgirea mea
un stol mare de grauri
și-acolo mi s-a sfâșiat
și zborul și aripa..
Și m-a trezit.
Mi-am pierdut aripa,
m-a sfâșiat un graur,
la sol m-am prăbușit
și…te-am pierdut pe tine,
iubirea mea curată.
Privesc cu teamă, vină,
cu regret, expeditorul.
Din foaia-aceea cu antet
îți recunosc parfumul.
Și iar regret.
Și iarăși vărs o lacrimă.
Și iar mi-e dor de tine.
Vinovatul…eu,
nu merit cât eu ți-am greșit,
nici prețul plicului.
Nu, nu îl voi deschide,
dar tot mă-ntreb, în gând:
mă ierți, iubito?
N-am timp să-mi mai răspund.
Inopinant se deschide o ușă.
Ești tu,frumoas mea;
un chip ca de păpușă!
Tu vechea mea iubire:
rănită, umilită, abandonată…
iertătoare.
Arunc pe foc, nedesfăcută
plânsa-mi scrisoare.
Și…ia foc.
Și ea …și eu.
Și tu…
Din nou…numărătoarea
ni s-a oprit la doi.
Iertat fiind ne-aprindem.
Din nou noi suntem, doi.

*
Sonet răzvrătit
Din noapte coboară-n explozie ziua.
Lumina ei crudă, pe loc m-a orbit.
Un demon sinistru e muzica lumii
din care-am desprins” Sonet Răzvrătit”.
La poale de munte se sparge lumina.
Din vârfu-i înalt coboară iar noaptea.
Cad vulturi cu aripi aprinse de jar
când greieri golani merg iar să se culce.
Cunosc răsărituri și veșnice-apusuri.
Din ele î mi trag seva de foc. Se-aprind
rând pe rând iubiri de-o minută.
Se-aprind, apoi… tainice mor.
Amân încă o zi izbânda-mplinirii.
Aștept de la noapte izvorul de viață.
E raza cu greu și efort procurată,
din care-am desprins ”Sonet Răzvrătit”.
La poalele muntelui zace-un coșmar.
Înaltul e mult prea departe.
Aiurea mi-e gândul și umblă hoinar
fără timp, fără chip, fără cruce.

*
Sunt Elana,dar pot fi orice

Eu sunt Elana.
Am ochii albaștri,
buzele moi
și roșii obrajii.
Sunt Elana, aceea doar
de tine visată
să-ți fie soră, prietenă,
iubită sau…fată.
Sunt Elana cea iubitoare
de soare, de floare,
de mare și de culoare.
Voi fi Elana și astăzi
ca ieri, dar și mâine.
Nu cer prea mult
doar un strop de iubire,
o mângâiere și o picătură
de fericire.
Voi da înapoi inzecit:
ploi mănoase pentru recolte,
soare blând în zile
de prea grei nori umbrite.
Eu sunt Elana. Sunt om,
sunt părere, sunt vis,
sunt poem, pot fi orice
chiar și înger.
Sunt frumoasa din nopți,
din zile senine,pot fi
la fel de bine
și muza multor retrași poeți.
Eu, Elana, le pot fi tezaur
de suflu poetic.
Pot fi magia ascunsă-n condei.
Sunt Elana, un suflet pribeag,
un suflet blând și cald.
Sunt nemărginită iubire.
Sunt țărmul, sunt valul,
sunt malul sau farul.
Elana e zbor de cocor,
adiere de vânt și poate
tenacitatea vulturului.
Elana dăruie lumina unor ochi
triști și plânși.
Sunt și căldura unui trup
lângă un alt dorit trup.
Elana sunt Eu!
Un nevinovat și cuvincios
sincer poem.
Citește-mă!
Eu te voi iubi mereu.
Iubește-mă!
Eu te voi citi mereu.
Aceasta îmi este menirea:
scrisul, cititul, iubirea.
Din ele îmi trag eu seva.
Cu dărnicie și gentilețe
o împart cu tine.
Semnez cu o culoare de cer,
un strop de mister.
ELANA…adică…EU.
O literă fără geneză,
fără cuvânt.
Privește în jur:
pot deveni, dacă vrei
altarul tău sfânt!

*
”Ce te legeni?”, unde-mi fugi?
”Ce te legeni”
gând rănit,
gând zălud;
ram cu ram,
frunză cu frunză,
dor cu dor?
Ne înțeles.
Ne împlinit.
Pentru cei
ce au plecat?
Pentru cei
care-au rămas?
Pentru mine
disperat?
Tu nu știi?
Nu-ți amintești
de mine;
nici de ieri,
nici de astăzi
și nici cea de mâine?
Cât te-am alungat!
Alții au plecat
de mult
sus la cer.
Eu, eu doar eu
am mai rămas.
Mă întreb,
în gândul meu:
ce folos?
Ce am aflat?
Ce am rezolvat?
Cu ce scop?
Uite-așa
îmi umblă
gândul.
Mi-l ia vântul.
Îl poartă Sfântul
cu avântul Lui.
Tăcut.
Necunoscut.
Răsfoiesc
printre tăceri
amintirile de ieri.
Și mă rog
să uit
nedreptățile.
Leg năframă
de-amintiri.
Flori cu spini.
Leg buchete
de păreri
despre vini.
Amăgiri.
Gândul meu,
unde alergi
pe pustiile
poteci?
Mă sufoci
și mă îneci!
Mă-amețești.
Mă preumblii
printre stele.
Mă târăști
printre morminte.
Scormonești mereu
în minte.
Duci spre nicăieri.
Tot…
dezamăgire.
Urlet de nebun.
Pentru cei veniți,
pentru cei plecați,
gând bolnav,
eu doar spun:
regret.
Cel rămas,
adică eu
vreau să plâng.
În gând.
Și pe el
mi-l fură
vântul.
Nicăieri.
Mă agăț de coada
unei stele.
Spre abis.
Îmbătat cu abur
din dureri.
Mă revoltă
regăsind
zilnic:
nimic
și pe nimeni.
Ca deobicei
am ceva
de spus.
Mi se-amestecă
păreri,
gânduri
ce-mi ordonă:
amestecă-le!
Poate în final
va ieși și ceva
frumos
care să îți placă.
Ție.
Gând zălud!
Cel ce moare
zilnic
sunt doar eu,
nebunul.
Tu?
Tu n-ai nici-o
vină.
Nu-s prea bucuros
că mi te-am
trezit.
Așa în surdină
nu ne află
nimeni:
doar… te legeni
apoi …fugi.
Vină fără vină.

*
Eu sunt străina
Eu sunt străina
ce-ți bate la ușă în noapte.
Chiar de îmi deschizi
eu n-am să m-arăt.
Mi-e bine cu neștiuta-mi iubire,
în falduri de timp
de tine
să o ascund.
Eu sunt străina
ce visele îți potopește
în fierbinți chemări,
torente trăiri
și-ți răvășește visele;
când vrei să m-atingi,
dar nu știi că sunt,
nici măcar că exist.
Nu ai să știi
nici cu cine vorbești,
nici pe cine iubești,
de…iubești,
când vrei să-ți ascunzi
însăși ceasul
de pe noptieră,
cu o pătură
verde din tul.
Oglinda din hol
să o acoperi
cu noaptea ce-ți tulbură
visele-acum;
nici măcar ele
să nu poarte
povestea desfășurată
în al țigărilor fum,
după un pahar de gin
și-un bețișor aromat
din bambus.
Eu sunt străina
care-a trimis
scrisoarea de ieri,
primită de tine;
unde destinatarul
era prezent,
lipsea cu desăvârșire…
expeditorul.
Îmi era prea teamă
să nu te surprindă
pe un alt palier
chemarea mea,
dezbrăcată de orice
pudoare
în nebunia mea.
Eu sunt străina care
hălăduie noapte
de noapte
vânând verzi fluturi
ce-mi sunt
ca speranță,
din nuanțe
dintr-un necunoscut
și poate nescris încă
poem.
Eu sunt aceea
care îmi țin iubirea-n
în tainic secret,
căci…nu am curajul
să-nfrunt
într-o anume zi,
la o anumită oră
un bănuit final
poate și dureros,
apoi… să regret.
Prefer așa,
să rămân eu doar
străina
ce te iubește tăcut
care îți scrie
mii de pagini
fără a trece pe plic
vreun antet.
Nici semnătură.
Tu…caută-mă!

Maria Ștefan

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook