de Preot Sorin Croitoru

Când flacăra iubirii în inimă se-aprinde,
Căci Dumnezeu Iubirea în ea Își face casă,
O mare fericire pe suflet îl cuprinde
Și viața îi devine deodată mai frumoasă.

Această fericire se vede în afară
Și strălucește tainic pe fața zâmbitoare
Așa cum dimineața începe să apară
Acea lumină blândă a zorilor în zare..

Nu, flacăra iubirii nu este vâlvătaie,
Ea arde domolită ca flacăra din vatră;
Nu face mare zgomot, ca focul cel de paie,
Și nici nu poate arde în inima de piatră..

Când flacăra iubirii se-aprinde-n inimioară,
Aceasta dintr-o dată începe să se mire.
De orice frumusețe văzută se-nfioară,
Dar cel mai mult se miră de propria ei fire..

Da, omul vede-n sine că toate prind culoare,
De parcă-n clipa-aceea se-aprinde o lumină,
De parcă nu fusese mereu același soare,
Iar noaptea nu fusese aceeași lună plină..

Arvuna învierii începe s-o trăiască,
Simțindu-se în suflet și-n trup atât de bine,
Că nu mai înțelege ce fire omenească
În zilele din urmă ascunde el în sine..

Dar eu vă spun, prieteni, căci îi cunosc secretul:
Această minunată prefacere a firii,
Pe care el o simte încetul cu încetul,
E tainica lucrare a flăcării iubirii

Ce izvorăște pururi din Duhul – Vistierul,
Trimis de către Domnul în ziua Cincizecimii
Ca-n sufletele noastre să locuiască Cerul,
Iar inimile noastre să-I fie tron Treimii!


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?