Pace-n mănăstirea verde!

1.
CEARCĂNELE PLOII…

mi-e sufletul exilat în canionul gândurilor
secondate de neuronii fumigeni
adormiți în condurul cu stele al nopții
e liniște pe lama ascuțită a orizontului
nu dansează nici felia albotină a lunii
nici coconul rubiniu al răsăritului
numai visele sparg banchiza de gheață
în așchii de lumină hialină

curg țurțuri de fluturi pe pleoape
descălțându-mi irișii hăituți de tăcere…

mi-am urcat sentimentele
în turnul de fildeș al izbăvirii
pierzând nasturii cămășii timpului
între zdrențele lumânărilor topite…

mi-am cusut teama cu firul de mătase al ierbii
opintindu-mi lacrimile în cearcănele ploii…

2.
HERGHELIE DE FLUTURI…

mi-ai furat un ciob din suflet
și l-ai prins butonieră la sacoul de duminică
să-ți fiu aproape când departele doare

nu-ți fie teamă că ploile mor
atunci când sărută pământul
acoperă-ți trupul cu umbra-ți șireată
și-ascultă văpaia pietrelor încinse

dezleagă din hățuri iubirea
și-nhamă herghelia de fluturi
la trăsura bălaie din poiana narciselor
e nuntă-n seraiul cu flori
în diminețile ninse cu rouă
îmbie-mă-n pletele crude-ale ierbii
și n-o să-ți înșel așteptarea

cu ochii-ți ca șaua murgilor sălbatici
cuprinde-mi privirea și fă-o să-ți fie mireasă…

3.
CLOCOTUL CERULUI

încrucișezi, poetule, cuvinte
născute din fotosinteza azurului
îți înmoi degetele în călimara sufletului
și-mparți cu noi clocotul cerului
cântând simfonia primăverii
la pianul crângului înverzit

îți ninge cu flori de tei peste umeri
amețindu-ți simțurile
te-arunci în vâltoarea scrisului
și nu te-oprești până ce
nu s-a scuturat și ultima petală
ce dulce ți-e versul
ce rotundă ți-e strofa
ce leac dumnezeiesc plămădești
pentru rănile dureros înmugurite…

îți legi ochii de felia de-argint a lunii
și-i deschizi când curcubeul ți-a tăiat respirația
plouă cu soare în inima ta…

condeiul ți-e șuvoi de lumină
ce pâlpâie în mucul undelemnului încins…

4.
MOARTEA MILENIULUI TREI

Ți-aș scrie planetă o doină, dar seva cernelii e sloi,
Păgâni îmbrăcați în paiațe își spală păcatu-n noroi,
E jale-n cadelnița lumii, miroase-a tămâie-n condei,
O altfel de moarte ne paște, e moartea mileniului trei.

Strănut când privirea mi-e scundă, fiori pe spinare roiesc,
Răscolesc printre file de carte, teorii alarmiste citesc,
Pornesc în derută pe mare să îi fiu călimării luntraș,
Să pot a doini o poemă planetei ce îi sunt chiriaș.

În ceruri, conflict de gherilă-n spitale, clipite de iad,
Biserici ticsite de racle duhnesc a rășină de brad,
În ciuda-nsoritelor zile un zâmbet n-aude pământul,
Doar bocetul cerului urlă și fluieră-a vaiete vântul.

Purtători ai făcliei luminii păcălim un sfârșit aparent
Nici banal, nici bizar, nici penibil, socotibil a fi inocent,
Vânători de alese capricii, potoliți de un virus mârșav
Cântărim libertatea de ieri în durerile celui bolnav.

I-a schimbat rânduielii socoata inversând mareșalii-ntre ei,
I-a făcut să rostească mătănii pe-nrăiții și falșii atei,
E actor, dirijor și profesor, în strănut s-a pitit pe ascuns,
Întrebându-l unde i-e muma, ne-a găsit vinovați de răspuns!

5.
CINE VA PLÂNGE PLANETA?

Cine va mai plânge pământul când pieri-vom bolnavi rând pe rând
Și-om lăsa coasa morții șomeră și biserici în flăcări arzând?
La un an de când turla ,,săgeată’’ prăbușindu-se n-am înțeles
Ce blestem încolțea omenirea aruncând viitoru-n regres.

E convoi de sicrie la morgă, trotuare cu dricuri jelind,
Vinovat e doar timpul în care și-au ales să trăiască sfârșind,
Lumânări se topesc pe morminte ceruind flori căzute din rai,
Dumnezeu le-a trimis ca ofrandă celor mulți adormiți fără-alai.

Ne hrănim disperați cu nădejde cât mai credem în darul divin
Îmbătându-ne palmele-n votcă și necazu-n paharul cu vin,
Când trezi-vom lumina la viață e târziu s-o putem s-o salvăm,
O lăsăm să cutreiere-n voie, oricum am uitat să visăm.

Am pierdut șirul zilelor triste, ne-amăgim că de mâine-i altfel,
Amețiți ne trezim din beție, conștienți că de fapt e măcel.
Printre pietre crescură cucuta, înghețată-i de lacrimi și ger,
Cine-o mai plânge pământul? Doar soborul de îngeri din cer!

6.
PACE-N MĂNĂSTIREA VERDE!

S-au călugărit copacii, luciul frunzei-i dau de gol,
În spendoarea primăverii strălucesc în coaja lor,
N-au simțit atâta viață de când omul a-nceput
Să strivească roua-n talpă și s-o ardă c-un strănut.

Cornul cerbului desfată, gustă fructul libertății
Căutând printre tufișuri puștile și cuiul morții,
Să le dea spre reciclare timpului ce îl alintă,
Spre uitare să îi fie de-o mai fi vreodată țintă.

Zburătoare aripoare pigmentate-n curcubeie
Tihna codrului-au surprins și-au găsit uitata cheie
Ruginită printre pietre sau sub pătura de iarbă,
E o altfel de-nviere, i-a crescut pădurii barbă.

Teama lamei și-au învins-o, brazii falnici nu mai plâng,
Slobozenia naturii între porți de rai o strâng,
Râul ce lovește-n stâncă pune vântul să-l dezmierde,
Ciripesc soprane-n ramuri: Pace-n mănăstirea verde!

Sibiana Mirela Antoche


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?