Viața rușilor albi din București: Duci, conți și moșieri ajunși simpli muncitori/Kurcioglu, milionarul devenit vânzător ambulant

În prima parte a evocării comunității rușilor refugiați, publicat cu câteva zile în urmă, am prezentat pitoreasca și totodată tragica poveste a acestor nefericiți dezrădăcinați, priviți cu simpatie și compasiune de bucureștenii perioadei interbelice. Capitala României adăpostea nu doar ultimul petic de pământ al Imperiului Țarist (în incinta Legației Ruse de pe Calea Victoriei) ci și o numeroasă comunitate de refugiați din calea tăvălugului revoluției boșevice, fugiți pentru a scăpa de glonțul CEKA-i ori de deportarea în Siberia.

Restaurantul rușilor albi, pe terasa unui bloc modern

Ion Tik, reporter al revistei Ilustrațiunea Română, o publicație de prestigiu în perioada interbelică, a făcut în 1931 o incursiune în lumea refugiaților ruși din București. Locul ales de jurnalist avea să fie un restaurant cu specific rusesc, numit “La Urs” şi situat pe terasa unui bloc din Piaţa Senatului (astăzi Piața Națiunile Unite). Acolo se adunau nefericiții care-și lăsaseră tot avutul pe mâna bolșevicilor. Se întâlneau pentru a petrece, dansând, cântând sau plângând. „Unii pentru bucurii trecătoare, alţii pentru dureri neştiute…”.

Jazz-band-ul restaurantului rusesc
Jazz-band-ul restaurantului rusesc

„Într-o aripă a restaurantului, lumea dansează. În clar-obscurul sălii perechile urmează tactul unui jazz discret. Până şi saxofoanele – de obicei atât de stridente – scot glasuri potolite, armonioase, cu un ciudat timbru omenesc. Este un calcul precis de efecte care poartă toată această lume înfierbântată de şampanie, într-un fel de reverie uluitoare… Ochii febrilitând de patimi şi de dorinţi neîmplinite se privesc cu înfrigurare şi aşa cum apar şi dispar în timpul dansului, par jocul ochilor de pisică în întunericul nopții…”.

Dincolo de atmosfera de petrecere, Ion Tik pătrunde într-o lume a durerii, în care oamenii depănau povești despre fericirea pierdută și ororile văzute în patria lor. Multe dintre poveștile acelor refugiați păreau neverosimile românilor care trăiau la intensitate maximă beția libertății totale. După numai 15 ani, românii urmau să ia ei înșiși calea pribegiei către Apus, fugind din calea aceleiași terori roșii. Dar câți își puteau închipui așa ceva în efervescența anilor 1930?

Duci, conți și moșieri ajunși muncitori

„Câţi duci, conţi, prinţi, profesori, avocaţi sau moşieri din Rusia de altă dată nu sunt astăzi decât numai nişte simpli şofeuri, restauratori, dansatori sau lucrători de uzine?” se întreba jurnalistul. “Câte mâini delicate de contese nu spală rufe în foburgurile Parisului, sau la periferiile Berlinului? Câte figuri glorioase ale vechei Rusii nu cerşesc în trista lor pribegie?” Citind ce scria Ilustrațiunea Română acum 90 de ani, nu am putut să nu mă gândesc la Regele Mihai, care la încpeutul anilor 1950 creștea găini, în timp ce Regina Ana vindea ouă în Anglia, ori la atâtea și atâtea personalități care ajunseseră  pe atunci să facă astfel de joburi în Occident.

Să-i cunoaștem însă pe câțiva din rușii “albi” care obișnuiau să se întâlnească “La Urs”, acum 90 de ani.

Avocatul garderobier Kostenetzki

Unul dintre ei, garderobierul Costenetzki era nimeni altul decât un renumit avocat din Kiev. Directorul restaurantului, Vladimir Gerutzki, un fost ofiţer al armatei ţariste. La o masă, doi foşti generali ai armatei ruse, care trăiau din te miri ce. Mai încolo, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Nikolaevski, fugit peste Nistru, împreună cu cele două fetițe, într-o noapte, după ce soția, fratele și cumnații său fuseseră măcelăriți. Și totuși, cei de la Restaurantul “La Urs” se numărau printre cei mai norocoși dintre cei evadaţi din infernul roșu.

Vladimir Geruţzki, fost ofiţer în armata rusă, devenit director de restaurant la București, descria lumea refugiaților ruși din Capitala Regatului României: “Alege orice refugiat la întâmplare şi viaţa lui este un roman trăit, plin de peripeţii şi de „întâmplări extraordinare”. Fiecare rus îşi are romanul pribegiei sale, plămădit din lacrămi şi amintiri grozave. Ai doar atâtea de auzit…”

Însăși povestea lui era una teribilă. Ca ofițer, el alesese să lupte armata lui Vranghel, un corp militar care se opunea bolșevicilor. În cele din urmă, învinși, acești apărători ai Rusiei tradiționale fuseseră nevoiți să se refugieze cu ultimul vapor care mai putea pleca din apele sovietice. Cu ochii amintirii vedea mulțimile de oameni care se luptau pentru a urca pe vas, încercând să-și salveze viața. Vaporul era supraîncărcat, iar pe mal un furnicar de oameni – intelectuali, nobili, burghezi, funcţionari – încercau să-l ia cu asalt. Femei, copii, bătrâni prăbușiți, își strigau spaima de moarte. În cele din urmă, nava se desprinse de țărm. Mulţi aveau să se înece în mare, căzând de pe scările vaporului în timp ce luptau cu cei care încercau să le ia locul. Cei care au ajuns cu bine în România aveau să poarte cu ei amarul amintirii celor morți înecați.

Soția lui, care abia născuse, lipsită de adăpost și hrană, fusese nevoită să fugă, într-o noapte de iarnă, pe un ger de minus -23°C. Relatarea ei este cutremurătoare, dar după 1948, nenumprate mame aveau să trăiască și la noi această dramă. “Ţineam tot timpul copilul la sân pentru a-i da ceva din căldura trupului meu şi lihnită de foame cum eram, n’aveam nici pic de lapte. Mergeam zile şi săptămâni dearândul pe jos, pe jumătate îngheţată de frig, printre ruinele Rusiei. Odată, am căzut în nesimţire cu copil cu tot, la marginea unui sat care era în flăcări. M’am pomenit după două zile adăpostită între pereţii unei locuinţe pe jumătate dărâmată, încălzindu-mă la cărbunii rătăciţi în cenuşa casei incendiate. O bătrână, „nebuna satului”,  mă îngrijea veghind la căpătâiul meu. Era singura supravieţuitoare de prin partea locului care mi-a putut da o mână de ajutor… Am ajuns în cele din urma la graniţă şi de acolo, cu sprijinul oamenilor milostivi am scăpat din marele infern”.

Destinele tuturor refugiaților ajunși la noi semănau între ele. „În pribegie, am făcut de toate. Am fost, rând pe rând, birjar, grădinar, portar de hotel, slujbaş la compania de vagon-lits. Ce nu face omul pentru a-şi câştiga cinstit bucata de pâine! Ţi se pare ciudat ca un om care se bucura de o situaţiune destul de bună la Petrograd să fie birjar la Bucureşti. Dar aşa este. Le-am încercat pe toate cu speranţa că într’o zi lucrurile se vor schimba sau că voi putea găsi o ocupaţie corespunzătoare aptitudinilor şi cunoştinţelor mele. Au trecut ani după ani, şi lucrurile nu s’au îndreptat. Am rămas în cele din urmă, în comerţ, în acest post unde conduc treburile restaurantului, proprietatea d-lor Iohana şi Gilis, deasemeni doi refugiaţi.”

Milionarul devenit negustor ambulant pe ulițele Bucureștiului

Pe acordurile tihnite ale unei melodii occidentale interpretate de jazz-band-ul localului “La urs”,  o mulțime de ruși și basarabeni stau adunați în jurul meselor terasei.

Kurcioglu, milionarul devenit vânzător ambulant pe străzile Bucureștiului

“La o masă, o pereche de îndrăgostiţi, cântă o veche melodie rusească. La o altă masă… un bătrân însoţit de două domnişoare – fiicele lui. Trei refugiaţi ruşi şi povestea unei drame care le-a schimbat cândva destinul. Bătrânul – Simeon Curcioglu pe numele lui –  a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Tiflis. Revoluţia roşie i-a ucis într-o noapte de groază soţia, fratele şi cumnaţii doar pentru că erau ‘burjui’”. Milionarul rus și cele două fete ale lui, în vârstă atunci de 5 şi de 6 ani, reușiseră să se refugieze pe un vapor la Istanbul. Aveau în buzunare doar câteva bijuterii şi monede de aur. Atât le rămăsese din uriașa avere. “Credeam că voi avea timpul material să-mi lichidez ceva din avere. Dar cum evenimentele s’au precipitat, am fost silit să mă refugiez într-o noapte, însărcinând un avocat, pe atunci un bun prieten al men, Plawsky, să lichideze şi să-mi administreze ceea ce va mai rămâne din contul meu. I-am dat şi o procură scrisă. În urmă,  bolşevicii au ocupat Tiflisul. Doi fraţi ai mei şi-au găsit moartea, împuşcaţi de bandele bolşevice, dar avutul precum am dovedit şi în faţa justiţiei nu mi-a fost confiscat, ci a fost vândut de Plawsky. (…) Rămăsesem  într-o situaţie materială extrem de grea. Trăiam din mila refugiaţilor ruşi care mă cunoşteau, cu speranţa că, în scurt timp, voi primi de la Plawsky ceva din averea mea.” Plawsky avea să sosească într-un târziu, dar Kurcioglu constată că acesta, în realitate, își însușise mar eparte din averea sa. Doar o serie de bijuterii își mai recuperă fostul milionar.

Refugiat în România, Plawski a fost curând găsit a doua oară de Kurcioglu. De astă dată avocatul trăia regește la Cernăuți și îl asigură pe milionar că averile sale sunt puse la adăpost în Rusia, până la o restaurare a stării de normalitate. El îi oferi lui Kurcioglu un avans lunar de zece mii lei, plata chiriei şi un automobil. Dar Plawsky nu avea să se țină de cuvânt. Fostul milionar se adresă autorităților românești, care vor pune sechestru pe bunurile avocatului rus, depunând bijuteriile şi valorile în seifurile Băncii Marmorosh Blanch & Comp. și Băncii de depozite, până la terminarea procesului. Abia la Curtea de Apel Kurcioglu reușise să dovedească, printr-o copie legalizată a procurii, că acele bunuri îi aparțin.

Avocatul Plawski înaintă însă o serie de denunțuri calomnioase împotriva lui Simeon Curcioglu, acuzându-l de spionaj în favoarea Rusiei ţariste, dar și de trafic de carne vie. Au urmat cercetări ale autorităților românești, încheiate fără vreun rezultat incriminator.

Același Kurcioglu, în vremurile sale de glorie

O nouă probă acceptată de autorități a fost aceea a întocmirii de către Kurcioglu a unei decrieri exacte a tuturor bijuteriilor, pentru a se stabili dacă își cunoaște obiecte revendicate. Însă la  deschiderea seifului de la Banca de depozite, acesta eraa aproape gol, cu excepția unui portmoneu conținând inele şi briliante în valoare de 200.000 lei. Nimeni nu a mai dezlegat misterul dispariției valorilor din seif. Se pare că și în acea vreme în România necinstea și corupția erau, ca și acum, răspândite.

Seiful băncii Marmorosch Blank & Comp. fusese însă găsit intact. Kurcioglu dăduse o altă declarație descriindu-și valorile conținute, iar acum aștepta, plin de speranță, ca autoritățile să facă dreptate. Până atunci, fostul multimilionar Simeon Kurcioglu continua să rămână un negustor ambulant pe străzile Bucureștiului, bolnav, doborât de supărări, dar visând la recăpătarea unei părți din avutul său.

“Mi-a cântat un rus din balalaică”

Prezența în Bucureștiul interbelic a rușilor avea să se reflecte și în multe melodii de muzică ușoară ale acelei perioade. Iată doar una dintre ele: tangoul-romanță “Mi-a cântat un rus din balalaică”, șlagăr care apare în discografia unor diseuri celebri în epocă: Dorel Livianu, Ion Luican și Nicu Stoenescu. Versurile însăilate pe melodia languroasă, străbătută de-o nesfârșită nostalgie, ne aduce parcă în fața ochilor un crâmpei din Bucureștii acelor ani liniștiți și liberi, când în tabloul plin de culoare al Capitalei noastre, rușii “albi” reprezentau o inedită pată de culoare: “Mai cântă-mi la ureche, / Din balalaika ta / Romanța asta veche, / Ca și durerea mea…”

Video: Dorel Livianu cu piesa “Mi-a cântat un rus din balalaică”, înregistrat pe o placă de patefon.

Preluare: Punct News


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?