Povești cu tâlc din Marele Război (LXXVII). Cine mănâncă pâine și respiră aer…

La sfârșitul lunii decembrie a anului 1915, în comuna urbană Târgu Jiu a fost organizată ca în fiecare an încorporarea militară a tinerilor localnici, un eveniment devenit deja tradițional care se desfășura „pe județe administrative” fiind coordonat de Consiliile de recrutare județene. Nu au fost recrutații doar tinerii gorjeni, ci și cei cu supușenie străină care „nu au făcut armata în țara lor”.

Ca urmare, ardeleni, bănățeni sau bucovineni care erau stabiliți în județul Gorj – deși supuși ai unei entități statale rivale – au fost încorporați „(…) în armată fără cârtire, așa cum se cuvine românului”. Am identificat însă, în presa gorjeană a vremii și câteva specimene de dincolo de munți care nu au dorit să satisfacă stagiul militar în țara noastră. Este vorba despre „(…) unul singur, anume Nicolae Roșca, alături de un italian și un slovac”. Deh, mai multă diversitate, dar mult mai puțină unitate pentru ceea ce avea să urmeze peste un an și jumătate! În armonie/dezarmonie cu acești iremediabili indiferenți, trebuia oare Armata Română să se lipsească de „(…) vitejia vlahilor transilvăneni”, mai ales că aceștia erau lăudați – lucru foarte rar, de altfel – chiar în presa maghiară (!)?. Desigur că nu. Este și opinia unui avocat ungur, Geza Dombovary, cel care a luptat alături de temerarii noștri ardeleni în Serbia, după izbucnirea Primului Război Mondial. Indiscutabil că toți slujeau în armata austro-ungară. „O! Valahii aceștia sunt soldați absolut buni – mărturisea prokatorul nostru din țara vecină și mereu antagonică cu noi – Generalul de aici e soldat încercat austriac, dar când a mers la atac cu Regimentul de glotași valahi de la Lugoj a plâns ca un copil de admirația lor”. Și tot el continua cu asiduitate nedisimulată: „(…) acești români sunt soldați ideali. Fac marșurile cu o destoinicie de admirat, fără a se plânge. Cu ei alături aș cuteza să iau lupta cu orișicare armată din lume”, conchidea avocatul maghiar la sfârșitul interviului acordat ziarului „Uj Nagyvarad”.

O concluzie furibundă și incontestabilă despre încorporarea „străinilor” în Armata Română, la care achiesăm și noi fără putință de tăgadă, aparține magistrului Ștefan Bobancu, un ardelean sadea care s-a stabilit în Târgu Jiu încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. De altfel, concluzia venerabilului dascăl și formator de opinie este mai valabilă ca oricând și ne-a inspirat și nouă povestea de astăzi: „(…) cine mănâncă pâinea și respiră aerul României, să și servească ei. De nu vor, afară cu ei”. Nota bene, cititorule drag!

Gabriel Sarcină


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?