Dida Drăgan sau originea fenomenului muzical

Este adevărat că nu ascult alți artiști români așa cum o ascult pe Dida Drăgan. Face parte din categoria esențelor tari pe care cu greu le găsesc în spațiul muzical românesc. Odată ce am descoperit această voce, nu au trecut  mai mult de două zile fără să o reascult. Prietenii apropiați pot confirma că Dida Drăgan e un stil de viață pentru mine. O artistă autentică, ieșită din stereotip, cucerind cunoscătorii adevăratului fenomen de muzicalitate.

În melodia pe care o recomand de această dată, întâlnim o dedicație pentru persoana iubită, prin care autorul textului (care merită numit poet) este de acord cu moartea stelelor și a altor iubiri, dar refuză să accepte că iubirea lui nu este eternă, negând acest lucru pe tot parcursul melodiei. El crede sau speră că iubirea adevărată nu se va sfârși niciodată, aceasta fiind simțită doar de el și de persoana cu care împărtășește acest sentiment.

Am deslușit neînțelegerea fonetică a versurilor din interpretarea Didei, înregistrarea neavând calitatea pe care o merită. Dida îmi satisface foamea artistică prin care desăvârșește un act sacrosanct de comunicare muzicală.

Versuri:

Și stelele uneori se sting,

Parcă le auzi cum plâng pierzându-se

Și arde cerul în clipa aceea

De despărțire, de despărțire…

Sunt iubiri ce au soarta stelelor

A stelelor ce fara urma pier…

Dar noi doi, nu, nu,

Despărțiți, nu , nu,

Nu vom fi, nu, nu,

Niciodata…

Bucurii, dureri

La fel, la fel se pot rosti,

Dar pentru noi

Nu, nu, nu, nu poate fi, nu poate fi

Decât, decât, decât, decât

Adevăr că te iubesc,

Că ma iubești pe totdeauna!

Dar noi doi, nu, nu

Desapărțiți, nu, nu

Nu vom fi, nu, nu, niciodată…

Noi nu vom trăda dragostea

Nu, nu, niciodată ,

Nu, nu, niciodată!

VIDEO


Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?